Relaţia Federaţiei Ruse cu Republica Moldova în problema transnistreană se aseamănă, într-un fel cu relaţia Statelor Unite ale Americii cu Turcia în problema kurzilor.

Chiar dacă oficial Turcia este un aliat al SUA, Washingtonul susţine mişcările separatiste kurde, care facilitează prezenţa americană în Irak, dar subminează integritatea teritorială a Turciei, ceea ce determină Ankara să privească, în ultimul timp, destul de neprietenos partenerul de NATO.

Chiar dacă SUA îşi încalcă sistematic obligaţiile pe care şi le-a asumat în faţa turcilor, Washingtonul nu conteneşte, totuşi, să ceară Turciei: „docilitate faţă de obiectivele NATO”.

În cele din urmă, anume SUA va fi partea care va avea de pierdut, în cazul în care Turcia va prefera să se apropie politic de Rusia şi Iran. Odată cu Turcia, SUA va pierde şi controlul asupra Azerbaidjanului, un partener al Turciei, care garanta accesul la importante resurse energetice din bazinul Mării Caspice. O astfel de conjunctură, nu poate avea decât o singură finalitate: slăbirea poziţiilor americane în Irak.

În cazul nostru situaţie nu este cu mult mai diferită.

Oficial, Rusia susţine integritatea Republicii Moldova, se pronunţă pentru stabilitate politică la Chişinău şi doreşte să vadă în această ţară un aliat geopolitic sigur. În realitate, Federaţia Rusă nu face altceva decât să susţină separatismul transnistrean şi să  alimenteze conflictele politice din capitala micii republici. Anume în acest fel este văzută politica Moscovei la Chişinău, şi anume din acest motiv există o neîncredere faţă de Federaţia Rusă. Să ne amintim că în noiembrie 2003, chiar şi cele mai filoruse partide politice din Republica Moldova, au susţinut blocarea semnării planului Kozak, document care presupunea lichidarea Moldovei ca stat.

Este adevărat că pentru unii ideologi ai Kremlinului regiunea Transnistreană este un „bastion” în faţa intereselor NATO, dar în acelaşi timp, Transnistria este piatra care împiedică lărgirea sferei influenţei ruseşti dincolo de Nistru.

Este o iluzie că ocuparea teritoriilor mici din spaţiul românesc ar putea avantaja strategic Rusia. Istoria ultimilor 300 de ani a demonstrat faptul că regiunea dintre Nistru şi Bug, Basarabia, nu au putut facilita nicidecum, la modul practic, accesul Rusiei în Balcani. Mai mult decât atât, Rusia şi-a creat (nu fără „ajutorul” diplomaţiei occidentale) un cordon de „inamici” în jurul graniţelor sale, care este utilizat de blocul NATO.

Un exemplu strălucit este cel al tratatului de la Berlin, unde Germania a căzut de acord cu trecerea teritoriului din Basarabia de sud din componenţa României, în componenţa Imperiului ţarist. Logica nemţilor era destul de clară: era nevoie de o situaţie de conflict care ar fi pus capăt parteneriatului dintre ruşi şi români. În acest fel, Germania determina aderarea României la Tripla Alianţă (Germania, Austria, Italia), care se constituie peste patru ani, în 1882, şi este îndreptată împotriva Imperiului Rus.

Un al doilea exemplu este din al doilea război mondial. Germania semnează cu URSS un tratat de neagresiune (Pactul Ribbentrop-Molotov), care conţinea un protocol adiţional secret, ce presupunea împărţirea sferelor de influenţă în Europa de est.

Dacă comparăm planul Barbarossa, de atac al Germaniei asupra URSS la 22 iunie 1941, observăm că cele trei puncte de atac coincid perfect cu zonele care au fost „necinstite” de către sovietici: Finlanda (punctul de atac nord), Polonia (punctul de atac centru), România (punct de atac sud).

De fapt, din punct de vedere strategic, URSS nu a avut de câştigat de pe urma noilor teritorii cucerite, ci chiar şi-a creat puncte vulnerabile în faţa unui atac din vest.

Astăzi Rusia are nevoie de un parteneriat strategic cu România şi Polonia, indiferent dacă acestea sunt sau nu membri NATO.

Exemplul Turciei şi Germaniei demonstrează faptul cum calitatea de membru NATO nu reprezintă în pod neapărat o piedică în dezvoltarea relaţiilor cu Rusia, chiar dacă Washingtonul şi-ar demonstrează, cu această ocazie, accese de gelozie.

Din aceste puncte de vedere, este raţional ca Rusia să renunţe la poziţiile sale în regiunea transnistreană, care a devenit o durere de cap a Moscovei şi o piedică serioasă în calea lărgirii relaţiilor de parteneriat cu Republica Moldova, România, Bulgaria. Procesele geopolitice sunt dinamice prin natura lor, iar Transnistria nu face decât să conserve o situaţie.

Relaţia SUA – Turcia şi Rusia – Republica Moldova sunt asemănătoare întrucât în ambele cazuri marile puteri insistă pe „relaţii corecte” cu partenerii săi mai mici, dar în acelaşi timp îşi urmăresc interesele egoiste prin susţinerea unor focare de separatism pe teritoriul acestor parteneri. Din aceste considerente, Republica Moldova şi Turcia sunt pe deplin justificate să adopte o politică de neîncredere faţă de Rusia, respectiv SUA. În rezultate, au de pierdut şi cei mici, şi ce mari, iar victoria revine terţilor părţi.


Filed under: Politica