Hai că-i bună asta, deja a treia oară şterg ceea ce scriu despre ce am văzut cât am fost acasă. Şi parcă de data aceasta nu ar trebui să existe obstacole de ordin sentimental în procesul scrierii – etapa revoluţiilor a cam apus în Moldova, iar rezultatele chiar dacă se cam lasă aşteptate şi mai sunt trase la lumină de câţiva entuziaşti de prin reţelele de socializare şi blogosferă, nu mai pot să producă aceeaşi valoare adăugată.
Majoritatea prietenilor mei erau curioşi să afle ce mai fac moldovenii la un an de la „revoluţie”?
Grea întrebare… . Aş putea să răspund că supravieţuiesc, aş putea să spun că pur şi simplu trăiesc, aş putea să spun că trec pur şi simplu prin viaţă, iar viaţa pe lângă ei… . Dar moldoveanul e optimist! Nu prea contează ce are desenat pe faţă atunci când îl întrebi cum o mai duce, el pur şi simplu îţi răspunde: „Tăt a să şii ghini!” sau „Tăt îi ciotka şî cald în beşi!” Dar, iată că feţele moldovenilor spun altceva. Aceste feţe triste le urmăresc de câţiva ani buni, încă de când am deprins exerciţiul observatului.
Este primul lucru pe care l-am văzut acum două săptămâni când am ajuns în Chişinău: feţe, feţe triste, nu pur şi simplu crispate de griji şi pe care aproape că era zgâriat tabloul trist al traiului de fiece zi al acestor personaje, care la ora şase dimineaţa se perindau în faţa ochilor mei, iar eu aveam senzaţia că trec printr-un serial SF şi văd o mulţime de oameni zombaţi, împinşi din urmă de ceva dur şi grav.
Pe undeva imaginea pe care o aveam în faţă era explicabilă: eu eram în trecere pe aici, oamenii aceştia rămâneau să-şi mute grijile dintr-o zi în alta, cărându-le precum melcii îşi cară casele în spate şi prea puţin sunt printre cei care renunţă să îşi arunce cochilia grea şi s-o schimbe pe ceva mai fiabil. După ce am traversat strada în apropierea casei fratelui meu am prins din zbor două fraze schimbate de două doamne care la ora şase dimineaţa munceau în timp ce alţii dormeau. Prima era măturătoare, a doua era vânzătoare la un chiosc. „ – Şi în fiecare dimineaţă măturaţi pe aici? – Da, în fiecare dimineaţă, îi răspunse vânzătoarea lovind mătura de tulpina unui copac mai bătrân. – Păi, nu înţeleg, sunteţi plătită şi pentru asta? – Nu, dar dacă nu o fac eu, atunci cine să o facă? Şi aşa de abia mi-am găsit ceva de muncă, dacă vreau să am unde să lucrez trebuie să îmi dau interesul… . – Aşa e, îi tare greu, eu iaca abia a doua zi m-am angajat şi mă uitam că în jurul magazinului mereu era curat… ”
În Moldova e tare bine să ai angajaţi. Ai un singur salariat, dar primeşti în schimb un om bun la toate. Eficienţă maximă la preţuri minime. Nu este rău, dar oare cât de bine este?
Merg mai departe, trăgând după mine printre gropile străzii trollerul, care străpungea liniştea acelei dimineţi cu sunetul zgomotos emis de atingerea roţilor cu asfaltul. Dau nas în nas cu un câine, avea ochii cam flămânzi. Eu mă uit la el fără să mârâi, el se uită la mine şi mârâie. Cuţu pare suficient de agitat, eu par suficient de cu inima ridicata în gât. Cuţu, fii cuminte,- îi spun eu zâmbindu-i printre dinţi. O altă doamnă matinală care tocmai ieşise de după colţul unui bloc, perfect aranjată, mă întreabă dacă mi-e frică. Îi răspund negativ dând din cap, realizând că de fapt am spus o minciună foarte gogonată.
După amiază trebuia să mă întâlnesc cu foştii mei studenţi. Am ales terasa din faţa Palatului Naţional. Ajung cu vreo douăzeci de minute mai devreme, decât ora stabilită. Terasa e mare. Încep să aleg un loc cât mai potrivit pentru pălăvrăgeală. Am ales, am ales, până am cules masa care era deservită de o chelneriţă, care nu putea să scoată o vorbă în limba română. Decid să vorbesc nu pre limba ei, ci pre limba mea.
Îmi aduce meniul, unde găsesc o chestie foarte interesantă: o felie de apelsină se vinde la preţul de doi lei.
Hm, în mintea mea încep să se intersecteze o groază de întrebări, care mai de care mai profunde. În primul rând aş vrea să văd faţa unui român care ar dori o felie de apelsină. În al doilea rând sunt foarte curioasă să aflu ce poţi să faci cu o felie de apelsină de doi lei? În al treilea rând aş dori să văd cum îţi e servită această felie de doi lei, pe băţ, pe scobitoare sau într-o farfurie. În al patrulea rând nu înţeleg de ce se uită de sus în jos la mine chelneriţa aceasta cam scundă doar pentru că vorbesc în limba română? Sau poate vrea să mă ridic în picioare şi să-i aduc scuze, doar din simplul motiv că am avut impertinenţa să-i comunic un mesaj în limba foştilor ocupanţi interbelici?
Şi la urma urmei: de ce naiba Moldova mai este şi după 7 aprilie ţara feliilor de apelsină de doi lei??? Asta nu mai este o simplă curiozitate, ci un urlet de disperare! Şi mă gândesc cu groază că în acest moment încep să-mi car şi eu după mine dintr-o zi în alta cochilia despre care aminteam mai sus… .
Din păcate pentru această stimabilă angajată, duelul limbilor vorbite a durat pe parcursul întregii întâlniri, iar la final s-a ales cu o recomandare de a se înscrie la nişte cursuri de studiere a unei noi limbi străine pentru ea şi anume limba română, cică ajută în carieră de când cu dracii aceştia din AIE.
A doua zi am părăsit în grabă Chişinăul. Nici după ce am locuit acolo doisprezece ani, acest oraş nu încearcă să mă convingă că ar trebui să rămân… .