Auschwitz: reminiscenţele unei vizite de o zi (II)
Antecedentele vizitei
În postarea anterioară legată de vizita de o zi la Auschwitz am enunţat câteva motive legate de dorinţa de a vizita unul din „câmpurile morţii” aflate pe teritoriul Poloniei. În realitate, a merge la Auschwitz nu este ceva de genul a merge la un cinema sau la un muzeu. Este mult mai mult decât o simplă plimbare printre barăci şi ruinele crematoriilor. O asemenea vizită necesită o pregătire emoţională şi informaţională premergătoare. Ca să înţelegi utilitatea unei asemenea vizite trebuie să treci şi printr-o serie de experienţe anterioare. Iată-că, în această postare, voi relata despre două experienţe personale care s-au petrecut în preajma vizitei multdorite.
Despre Auschwitz nu se glumeşte
Cu câteva zile înainte vizitării „câmpului morţii”, aşteptând taxiul pentru a merge în campusul unde eram cazaţi, un coleg maghiar s-a înfuriat rău de tot când cineva a făcut o glumă cu referire la lagărul de la Auschwitz. Imediat aflaserăm că respectivul coleg îşi pierduseră bunicii în unul din crematoriile de la Birkenau. De aceea, pentru el sintagma Auschwitz-Birkenau este ceva care nu poate fi utilizată în glume sau dispute neavenite. La acel moment, am păstrat o clipă de reculegere şi nu am comentat nimic. Taxiul a venit, iar noi tot îngânduraţi am rămas, de parcă ploaia ne înmuiase gândurile.
Remarca colegului, care de altfel este evreu de origine, m-a pus serios pe gânduri, deoarece acel loc pentru multe milioane de oameni este un loc destinat cugetării şi reculegerii. Considerentul mi s-a confirmat în ziua vizitei: lacrimi, tăcere, îngândurare...
A întreba despre Auschwitz poate comporta şi consecinţe isterice
Organizatorii evenimentului la care am participat (o şcoală de vară despre care voi posta în scurt timp un set de amintiri plăcute) au considerat, după experienţa anilor anteriori, că vizita complexului este dureroasă şi de nesuportat pentru mulţi dintre participanţii la acţiunea noastră. Astfel, s-a decis organizarea unei vizite în regiunea Malopolska şi în Krakow. Doar cine vroia putea să opteze pentru vizitarea individuală a lagărului de concentrare Auschwitz-Birkenau. Aşa aflasem că cineva din Ungaria şi o colegă din România aveau curajul să meargă.
Cu o zi înainte de vizitare am început să-mi caut colegii cu care trebuia să mergem în grup.
Tot căutând, cineva din organizatori îmi spune că o colegă participantă, care este din Polonia, lucrează în calitate de ghid la acel complex memorial. Deja, atât de interesat fiind, am început să o caut şi pe colega cu pricină, de la care puteam să aflu careva detalii tranzacţionale privind transportul, perioada de vizitare ş.a. Ei, şi tot întrebând de fiecare coleg şi colegă, dau peste o colegă cehă şi care locuieşte în Slovacia, confundând-o că este poloneză, se asemănă foarte mult cu persoana pe care o căutam. Intrând în discuţie am întrebat-o în felul acesta „Nu cumva tu eşti cea care lucrează la Auschwitz?”. O clipă de tăcere... Apoi, una de indignare... Şi, urmează un tril de ocară legat de faptul cum de am putut să o întreb aşa ceva, că este inuman şi oribil. Ocara tiptil s-a transformat şi într-o cursă circulară de-a prinselea. Trebuia să primesc câteva palme bune pentru a înţelege cât de gravă a fost situaţia pentru colega supărată foc. Salvarea mea a fost unul din colegi, belorus şi care a studiat foarte mult despre problema Holocaustului. Servindu-mi drept paravan de protecţie a palmelor ce căutau cu atâta zel faţa mea, colegul a intervenit şi a explicat că eu am întrebat inocent fără nici o acuzare istorică şi că într-adevăr în grupul nostru se afla o persoană care lucrează pentru complexul muzeal Auschwitz-Birkenau. Colega isterizată s-a calmat şi a înţeles contextul şi situaţia întrebării mele, dar mi-a spus ca pentru viitor să fiu atent cum pun astfel de întrebări. Peste puţin timp după lecţia de comportament şi etică de a pune întrebări, la o bere – într-o fabrică de bere, am găsito pe colega care lucrează pentru complexul muzeal Auschwitz-Birkenau, iar colegii maghiari m-au găsit ei. Între timp se răspândise şi zvonul cum aveam să o primesc din cauza întrebării mele neatente şi nediplomatice.Morala situaţiei nediplomatice
Trebuie să recunosc că situaţia m-a pregătit moral, dar şi mi-a oferit o lecţie de etică a discursului, fapt care trebuie învăţat de fiecare persoană care are de a face cu o muncă de relaţionare cu publicul larg.
Aşa am înţeles că doar pronunţarea cuvântului „Auschwitz” provoacă o stare de nelinişte şi repulsie. Această stare se păstrează adânc în memoria colectivă a populaţiei din zona învecinată. Aceasta se observă în discursul public, comportamentul social, cooperarea interetnică, înfăptuirea politicilor sociale, educaţionale sau culturale etc. În acel spaţiu tranziţia are o semnificaţie aparte: de la viaţă către moarte, trecând prin-o camera de gazare şi un cuptor dintr-un crematoriu. ***pozele sunt scene din filmul Fateless
Sursa
2007-08-12 15:58:19