Am remarcat deseori cum fanii unui partid sau altul nu suportă să se vorbească critic la adresa politicienilor lor adoraţi. Pentru ei, partidul lor preferat se identifică cu tot ce-i mai bun pe lumea asta, cu un soi de divinitate. Şi de aceea sunt gata să-i ierte orice. Este destul de nostim să le urmăreşti argumentaţia adepţilor PL, de exemplu. Deşi primarul lor mult iubit e în funcţie de aproape 4 ani, adică practic un întreg mandat, şi cineva încearcă să-l critice că nu se prea văd roadele activităţii lui, adepţii sar indignaţi în capul nemulţumitului, bombardându-l cu argumente gen moştenirea grea a comuniştilor, sabotaj, duşmanii nu i se supun etc., sau să-l atace direct cu contraîntrebarea: “Da’ tu ce-ai făcut? E uşor să critici, da’ ia încearcă să faci şi TU ceva…”.
Problema e că în funcţia de primar nu a fost nemulţumitul, ci chiar însuşi Chirtoacă. Deci e logic ca nemulţumirile să fie făcute la adresa lui. Dacă lumea l-a ales, a avut încredere în el şi a investit toată speranţă în capacităţile lui de lider. În cazul în care nu ş-a îndeplinit promisiunile, înseamnă că nu prea ar mai avea ce căuta în politică. Asta, bineînţeles, într-un stat normal, cu tradiţi democratice. Nu şi la noi. Pentru că moldovenii au icoane. Dacă nu au, le inventează.
Un exemplu în acest sens ar fi şi modul în care sunt trataţi politicienii aflaţi la guvernare. După ce au tupeul să ne ameninţe că alianţa lor preţioasă s-ar putea destrăma, de parcă n-am putea supravieţui fără ei, alegătorii naivi continuă să creadă orbeşte promisiunilor lor, deşi practic nu şi-au onorat niciuna. Se tem, sărmăneii, să nu-i abandoneze, să-i lase orfani, în voia destinului.
Totuşi, liberalii şi democraţii sunt acum la GUVERNARE, nu în OPOZIŢIE! Deci dispun de toate pârghiile necesare ca să demareze reformele, să opereze schimbarea promisă şi aşteptată de electorat. De ce i-am trata ca pe nişte veşnici opoziţioneri pe cei se delectează cu roadele puterii, scăldându-se în privilegii, când totul e la dispoziţia lor? N-ar fi mai corect să-i suspectăm fie de rea-credinţă, fie de impotenţă, atâta timp cât lucrurile nu evoluează, cât ţara bate pasul pe loc? Nu sunt ei responsabili direct de asta?