Totuşi, cât de nesimţit tre’ să fie un ministru al Educaţiei care pracic şi-a băgat piciorul în învăţământul public, punând întreaga povară pe umerii părinţilor elevilor, în timp ce el îşi face imagine electorală, partidului său şi Alianţei cu introducerea religiei în şcoală. Pe de altă parte, părinţii elevilor îşi merită soartă atâta timp cât nu se interesează deloc de drepturi şi obligaţii, de statutul şcolilor la care îşi instruiesc copiii, şi nici nu le pasă unde sunt direcţionate şi cum sunt gestionate impozitele lor de către acest minister. Dacă sunt eroi şi îşi asumă obligaţii peste puteri, care nici măcar nu sunt ale lor, atunci cu siguranţă că îşi merită soarta de catâr. Nu m-ar surprinde deloc dacă partidele ce se vor perinda la guvernare vor introduce, în timpul mandatelor lor, discipline de studiu partinice, costurile fiind suportate bineînţeles de părinţi. De cine altcineva? Aşa cum se va întâmpla mai mult ca sigur şi cu salariile preoţilor, şi cu manualele de religie care vor constitui un business înfloritor pentru mitropolie, dacă nu acum, peste câţiva ani, când afacerea va trecere încet şi pe neobservate totalmente în mâinile ei.
Iar părinţii elevilor ar face bine să închidă gura, să plece capul sfios în pământ, aşa cum le şade bine unor enoriaşi, unor creştini adevăraţi şi să contribuie financiar la lucrările de reparaţie a şcolilor, la procurarea mobilierului, a cărţilor, la salariile preoţilor din şcoli sau a profilor de religie. Că doar nu le-om pune pe toate în cârca ministerului. Şi la ce sunt buni contribuabilii, dacă nu-şi bate joc nimeni de ei?