Au trecut 10 zile de la începerea oficială a campaniei pentru referendum. O campanie prin care ni se cere să schimbăm modalitatea alegerii preşedintelui. O campanie, care are un singur îndemn: „Dacă tot nu ştim să mânuim tacâmurile, să mâncăm cu mâinile. ”
Deşi toate componentele guvernării au susţinut necesitatea schimbării metodei de alegere a preşedintelui, niciuna, n-a avut măcar intenţia de a sprijini, efectiv, promovarea acestui obiectiv. Totul s-a redus la un exerciţiu sociologic, care va trebui să arate cine este mai iubit de cetăţeni, comuniştii sau alianţa. Nimeni şi niciodată nu s-a obosit să răspundă la întrebarea, dacă noi avem nevoie în principiu de această modalitate de alegere a preşedintelui? Care sunt avantajele directe şi efective pentru cetăţean în cazul alegerii preşedintelui prin vot direct?
Din păcate, alianţa, ca şi comuniştii, pe timpuri, a conceput şi a promovat acest proiect, bazându-se pe trei elemente: ignoranţa, incompetenţa şi incultura politică a cetăţenilor.
Dacă facem o scurtă incursiune în istoria „contemporană” a RM, vom vedea că tot ce ţine de instituţia preşedintelui s-a făcut pentru cineva sau împotriva cuiva. Mai ales în cazul înfiinţării preşedinţiei şi la modificarea regimului constituţional prin trecerea la republică parlamentară. Dacă în primul caz am avut de a face cu satisfacerea unui orgoliu personal, în cel de al doilea s-au luat măsuri pentru a potoli nişte pofte la fel de orgolioase. Cu toate acestea, au fost nişte reforme benefice care la timpul lor au însemnat un proces de emancipare a societăţii. Iar ceea ce ni se propune acum nu este altceva decât o încercare de a intra a doua oară în aceeaşi apă.
Să vedem ce mâncare de peşte mai e şi preşedinţia asta. Azi putem vorbi despre două sisteme de preşedinţie: americană (autentică) şi europeană (substitutivă). În fond, instituţia PREŞEDINTELUI nu este altceva decât o modalitate de substituire a monarhului, tata naţiunii. În mod normal, orice stat european poate exista şi funcţiona fără preşedinte. Lucrurile stau altfel în cazul SUA care a inventat aceasta instituţie fiindcă nu avea intenția de a constitui o nouă dinastie regală, după obţinerea independenţei, iar preşedintele este şi şeful executivului. Astfel, doar în cazul SUA punem vorbi despre preşedinţie ca despre un element de bază al statului. Dacă ne întoarcem în Europa, vom vedea că preşedintele se alege, prin vot universal, cu precădere în fostele state comuniste. Strict statistic, în UE preşedintele este ales prin vot direct în 11 state, dar doar 4 din ele fac parte din „vechea Europă”, restul sunt foste socialiste. Dacă pentru aceste state alegerea preşedintelui este un element important al emancipării naţionale şi o dovadă a independenţei, atunci în cazul „vechii Europe” nu este altceva decât un complex faţă de foştii monarhi, iar în cazul Franţei putem vorbi şi despre complexul Charles de Gaulles. Dacă luăm cele mai importante trei ţări europene cu regimuri semi-prezidențiale – Franţa, Polonia şi România – vom vedea că toate au deficienţe în stabilirea unei relaţii eficiente şi funcţionale dintre Preşedinte şi guvern. Excepţie sunt doar perioadele când nu avem coabitare politică.
Având în vedere cele expuse, care ar fi beneficiul societăţii de pe urma alegerii preşedintelui prin vot universal? Iar fiindcă iniţiatorii ne vorbesc despre o răspundere personală sau de altă natură a preşedintelui fată de cetăţeni în cazul republicii semi-prezidenţiale, ași dori să văd şi eu câteva exemple de pe timpul lui Snegur şi Licinskii. Sau să ne explice cum va arăta răspunderea preşedintelui în faţa cetăţenilor la sfârşitul mandatului petrecut alături de un guvern cu un program de guvernare diferit sau chiar ostil? În acelaşi timp, aşi dori să văd si o analiză comparativă dintre funcţionalitatea şi avantajul sistemelor din Franţa, Polonia şi România în comparaţie cu Germania, Portugalia şi Italia, de exemplu. În acelaşi context aşi dori să atrag atenţia asupra faptului, că deşi, în majoritatea statelor republici preşedintele este ales direct, de facto, având în vedere prerogativele preşedinţilor, ele sunt republici parlamentare.
Sunt nişte întrebări simple, dar mă îndoiesc, că susţinătorii referendumului ne vor bucura cu răspunsuri pe măsură. Din păcate, deocamdată, urmărind susţinătorii referendumului, mă conving, că acesta este folosit exclusiv în calitate de armă politică împotriva comuniştilor şi nu ca o soluţie pentru o mai bună guvernare. De aceea, cred că boicotarea masivă a referendumului va fi o dovadă de emancipare a societăţii, iar cetăţenii vor demonstra că nu sunt carne de tun pentru războaie politice.

Sursa: http://pricopa.blogspot.com