Când eram clasa a VI-a toți colegii mei, mai puțin eu, mergeau la cercul de baschet. Într-o zi, sora mai mare a venit nervoasă la mine și m-a anunțat că m-a înscris la cercul de baschet, și tot mi-a zis că trebuie să am și eu un sport al meu în care să excelez. Așa că mai târziu deja făceam antrenamente într-o sală pe care tot noi o spălam la jumătate de lună, poate și mai rar. Norocul meu a fost că mama-natura m-a făcut cu puțin mai înalt decât media colegilor mei la înălțime. Asta m-a făcut să iubesc baschetul, doar aveam un avantaj, restul depindea de mine.
Baschetul este un joc de echipă, dar mi-am dat seama mult prea târziu de acest lucru. Încercam de fiecare dată să înfrunt singur echipa adversă, dar logic că nu aveam nici un succes.
Clasa a VIII-a a fost primul an când am participat la campionatul de baschet al liceului. Aveam echipa formată numai din băieți care mergeau la cercul de baschet, așa că am reușit să batem și clase cu 2 ani mai mari, dar nu am ieșit în finală. S-a întâmplat ca de obicei – arbitraj subiectiv și înțelegeri între celelalte clase, dar a fost frumos, am reușit cel puțin să jucăm, și asta contează.
În timpul liceului, care l-am făcut în România, am jucat în echipa școlii. Eram mai mulți din Moldova, dar dezavantajul era că atunci când mergeam la județeană jucam într-o sală mare, dar ne antrenam în una mică înainte de asta. Mai pe scurt, ne băteau de ne rupeau, nu aveam joc de echipă.
În București jucam streetball foarte des. Chiar și acum tânjesc după terenurile din parcurile Titani, Florilor, terenul de baschet din regie de la P24, cele din complexul studențesc Tei, cele noi din Tineretului, dar la ultimul nu prea vin jucători, doar niște adolescenți cu fițe.
Acum sunt acasă, și în fiecare seară îmi iau mingea și merg pe terenul de baschet la gimnaziu. Cred că nu mai este reparat de pe timpul Uniunii Sovietice, în afară de instalațiile pentru coșuri, care se mai țin, dar panourile sunt din lemn, inelele se mișcă. Câteodată vin mai mult de 10 oameni, formăm 2 echipe și jucăm la 2 coșuri, altădată numai 4. E dificil la noi, și cum zic amicii mei, la noi nu se prea investește în sport, și e păcat. Nu mă refer la cel de performanță, ci la un sport datorită căruia oamenii nu sunt burtoși, îl fac din plăcere.
Mulți zic despre terenul de baschet că poate cineva face un proiect, poate au bani, dar nimeni nu face nimic. Oamenii se conformează cu situația, și asta e rău pentru societate, dar bine pentru unii dintre noi.
Sper ca atunci când pleacă studenții să am cu cine juca baschet…