Atunci când Mocanu a fost întrebat de mulţi dacă dispune de probe în sprijinul afirmaţiilor sale, nu a fost pentru că respectivii nu-şi doreau scoaterea adevărului la iveală şi stârpirea mafiei din ţară. Ci pentru a putea ei înşişi ataca neregulilie, infracţiunile economice şi implicarea sistemului juridic în perpetuarea unei stări de fapt, în care ilegalitatea stă în capul mesei. Una e, totuşi, să faci anumite afirmaţii, să poţi reconstrui anumite scenarii având drept scut probele protectoare care îi incriminează pe infractori, şi alta e să te lansezi într-o luptă sinucigaşă, fără probe. E ca şi cum ai porni în atac cu mâinile goale împotriva unui tanc. Eroismul e, bineînţeles, uriaş, dar s-ar putea ca doar cu asta şi totul să se termine. Adică cu strivirea eroică a victimei de către şenilele tancului rece şi indiferent. Şi tonul sigur al lui Mocanu face lumea să creadă că el totuşi dispune de probele incriminatoare şi anihilatoare de mafie. Sperăm să fie anume aşa. Pentru că toţi ne-am dori să scăpăm de ea. Pentru că într-un stat de drept, ca şi în cel în care această stare se mimează doar, ca în RM, din păcate sau din fericire, doar probele contează.

Pe mine m-a uimit cât de repede a acţionat judecătorul în acest dosar, punând sechestru pe averea lui Mocanu. În alte cazuri, procesul durează ani de zile, din cauza tergiversărilor infinite, folosirii a tot felul de subterfugii de către avocaţi, care reuşesc să amâne şedinţele de judecată. Am vizionat recent la televizor o emisiune de ştiri în care se spunea, printre altele, despre un mare boss din lumea afacerilor ce a reuşit să amâne procesul, după ce se acumulase un dosar în cazul lui de câteva mii de pagini. Motivul invocat de acuzat ar fi fost că nu mai are încredere în avocaţi, şi este nevoit să-i înlocuiască. Or noii avocaţi tre’ să se familiarizeze cu imensul dosar înainte de a-l apăra în instanţă. Deci, mă arătam uluit că s-a pus atât de rapid sechestru pe averea unuia care a fost acţionat în judecată şi căruia nu i-a fost încă dovedită vinovăţia. Interesant, dacă s-ar fi atacat altcineva în instanţă pe Mocanu decât un miliardar sau un milionar, judecătorul cu pricina ar fi procedat oare la fel?

Pe de altă parte, chiar dacă nu există probe, miliardarii şi milionarii din RM, capii organelor de forţă, ai fiscului etc. nu ar trebui să-şi permită să ameninţe presa în sensul că aceasta nu ar avea dreptul să facă nici măcar presupuneri. Presupun că pentru a formula o opinie, care e o judecată de valoare, în baza zvonurilor care circulă intens în societate, nu e nevoie de probe. Doar opiniile nu sunt informaţii, nu pretind la statutul onorant de ştire. Deci ameninţările mai mult sau mai puţin voalate ale lui Plahotniuc şi Chetraru la adresa presei sunt un abuz în opinia mea, pentru că nu sunt ei cei mai indicaţi să decidă în privinţa politicii editoriale a mijoacelor de informare îm masă. La o adică, ar trebui să se obişnuiască cu ideea că banii în cantităţi colosale, funcţiile publice aduc cu sine nu doar faimă şi onoruri, ci şi critici, bârfe şi zvonuri neconvenabile. Astea ar fi incovenientele statutului de persoană publică. Că doar nu şi-a pune presa de bună voie nesilită de nimeni căluş în gură, să nu rănească sensibilitatea şi orgoliile unui Plahotniuc ori Chetraru.