Activând ca jurnalist din anii 197o…îmi aduc aminte cum scriam în „Cuvântul comunist”  bucuria copililui moldovean  în braţele tanchistului de pe turela tanctului BT-7 care a eliberat satul dar şi bucuria eliberatorului! Iar acasă tata, care avea un simţ exploziv al umorului citindu-mi  articolele  râdea de se prăpădea. „De ce ruşii dacă se pornesc să fericească pe cineva apoi trebuie s-o facă  neapărat  cu tancul? De ce nu a venit Vanea atunci  să-i zică moldovanului nostru necăjit şi bătut de români: Te-am eliberat Ioane! I-aţi Ioane,  pantalonii mei, pantofii de lac, „Volga mea”! Uite şi pe Matrona mea   ţi-o dau s-o mângâi că  tot eliberând lumea am uitat de  nevastă şi gospodărie!  – mă tot trăgea la ispite tata  căruia nu aveam ce să-i răspund. 

   Realitatea era de fapt departe de mit. Bunelul Costea în ziua de pomină  28 iunie 1940 fusese la Orhei  şi seara venind acasă a spus bunicăi îngrijorat:

 - Ăştea nu sunt ruşii de până la 1917! Am dat de dracul!

    Chestia  e că  copilul    de la 28 iunie 1940 despre care  scriam cu atâta râvnă  stătea atunci tremurând de frică  în fundul cuptorului  şi nu în braţele tanchistului. Ba mai mult decât atât  femeile tinere şi fetele  se ungeau cu funigine şi se ascundeau un acelaşi fund de cuptor, fiindcă eliberatori erau mai  răi decât tătarii şi  hunii lui Attila.  Însuşi tancul BT-7 era un tanc-agresor:  cu o viteză de  70 km/oră pe şosele şi rezervă de parcurs de 600 km. Ruşii aveau mii asemenea maşini, uzina de tancuri din Harkov producea câte 40  BT-uri zilnic începând cu anul 1935.  Acum peste atâţea ani căutăm pretenţii lui Carol al II-lea  că nu a opus rezistenţă ruşilor   asemeni micii Finlande. Dar,  Finlanda ştiind cu cine are de a face  timp de 20 ani şi-a irosit tot bugetul militar la construcţia  Liniei  Manergeim!  Dacă Armata Română  opunea rezistenţă  aceste  mii  de   BT-uri  ajungeau  până în seară de la Prut până la Ploieşti! 

    Credeţi că  eliberatorii s-au apucat să ne construiască  şcoli şi grădinţe, fabrici de pantofi de lac pentru moldoveni?   Pe dracu!  Dimpotrivă din pieţe şi prăvăli au dispărut mărfurile de odinioară  moldovenii mulţumindu-se numai cu oale de aluminiu, galoşi şi pantaloni de parusină.  Între Căzăneşti şi Negureni a fost construit  un  aerodrom unde au dislocat 60 bombardiere uşoare  SU-2, un fel de şacal  zburător care trebuiau să atace prin surprindere  România. Doamne,ce foc de artificii  a făcut cu ele Grupul 7 Vânătoare a  căpitanului Alexandru Popişteanu pe care le-a mitraliat  în dimeaneaţa zilei de 22 iunie 1941!

   Mitul  „Reunirii”  mai conţinea  şi alte  poveşti greu de extirpat din subconştientul moldoveanului nostru care tângeşte după timpul de odinioară. E povestea că  sovetici ne-au salvat de palma jandarmului român. Nu zic ba, a fost şi asta, perioada  interbelică nu trebuie idealizată.  Mai ales după instituirea dictaturii regale a lui Carol al II-lea  în vara anului 1938 or, până la asta jandarmul fără  mandat nu avea voie să intre în casa gospodarului cu percheziţie.  Dar, ce a urmat  după „reunirea cu aptra mamă  URSS” e un vis de groază pe lângă chipul  jandarmului necioplit. Au urmai zeci de  mii de morţi în război  după care peste 250 000  victime ale foamei  organizate din 1946-1947.  Din ironia destinului chiar la  28 iunie 1949 a fost emisă hotărârea  cc al pc (b) din RSS Moldovească de  a deporta la  6 iulie acelaşi an  25 000 familii  de chiaburi în Siberia şi  din colo de Ural.  A mai fost şi deportările de la 13 iunie 1941 care au fost cele mai feroce!

   Altă poveste e cea că ruşii ne-au învăţat şi ne-au  făcut oameni.  Hai să vă dovesdesc  că nu e chiar aşa. În unul din satele noastre acum vre-o 20 ani în urmă am făcut cunoştinţă  cu trei fraţi  Nicoară. Toţi trei au fost luaţi la front de către ruşi în  toamna lui 1944. Doi din ei nimeresc în prizonierat la nemţi  şi scapă  cu viaţă fiindcă  neamţul care i-a luat în „plen” era originar din sudul Basarabiei şi a spus camarazilor să nu-i împuşte. După război unul din fraţi a nimerit  în zona americană de ocupaţie a Germaniei, altul în cea britanică, iar al treiela rămâne în armata roşie eliberatoare. Peste ani  în 1990 ei se întâlnesc: cel care a nimerit la americani  s-a făcut profesor universitar undeva la  Harward,acesta avea o fiică  tot profesor universirat care se deplasa la ore cu elicopterul propriu; cel  nimerit în zona britanică a plecat în Australia unde s-a făcut inginer şi proprietarul unei mine de metale colorate unde muinceau peste 1000 angajaţi. Iar fratele  care s-a demobilizat  din armata roşie eliberatoare a muncit toată viaţa tractorist!!!  Acu vă întreb: dacă ruşii ne-au scos din mocirlă şi ne-au făcut oameni ce  l-a încurcat pe fratele Nicoară  rămas  la baştină să atingă performanţele fraţilor săi?

   Nu rezistă  nici povestea creşterii bunăstării poporului moldovenesc în perioada sovietică. Or, am trăit într-un deficit total de mărfuri! Dacă în colhoz s-a trăit bine de ce din aceste colhozuri nu a rămas piatră de piatră, de ce a pierit industria moldovenească în doar câţiva ani?  Or, dacă pierit Imperiul Britanic nici una din colonii nu a avut de suferit, dimpotrivă aceştea în mare majoritate au cunoscut o dezvoltare economică surprinzătoare. Nici metropola nu a avut de suferit, funtul de banane şi ceai de Sri Lanka are acelaşi preţ cât acum 50 ani, adică  o liră sterlină.     

    Decretul   preşedintelui  Mihai Ghimpu, un romantic în politica moldovenească vs. de  ziua de 28 iunie a pârlit lâna şi creat indijestie multor falşi voitori de bine pentru poporul nostru. Uite acum am văzut cucien avem de a face!   Or, încă la 1990, odată cu baltici trebuiau să se determine cui aceasta dată din istoria noastră:  a fost o eliberare ori o ocupaţie. Iar dacă au  fost  o eliberare de ce România, o ţară neutră  până la  acea dată s-a ridicat cu toate armele şi credinţa sa angajându-se în al II Război Mondial alături de  Germania?

   Vs. de  ceea ce scriam odată în  „Cuvântul comunist” mă îndreptăţesc asemeni patriarhului Teoctist  căruia îi scoteau ochii că  ar fi participar la mişcarea legionară: eram tânăr,  multe nu le pricepeam. Trag nădejde că cei  tineri care fac jurnalistică la noile ziare şi televiziuni vor înţelege viaţa mai bine.

                                                             Ion Cernei

                                                              Jurnalist, ziarul „Cuvantul”, RM