De multe ori îmi imaginez cum ajunge Paul Goma la Chişinău. Şi îmi imaginez fără să roşesc doar întâlnirea lui privată cu rudele pe care poate nu le-a văzut niciodată. În schimb, obrajii mi se înroşesc instantaneu când mi se derulează prin faţa ochilor scena cu Paul Goma întâlnit de păşunimea autohtonă, de scriitorimea ce a perorat dintotdeauna discursuri sovietice, reprofilată după ‘90 pe cele naţionale, identice cu primele ca formă şi fond. Mă îngrozesc şi oripilează tâmpeniile pe care sunt în stare să le emită artiştii noştri, inclusiv cu plete de poet, muzician sau pictor. Paţanii iştea păşunişti care au scris poeme şi proză despre Lenin, depre mult iubita lor patrie sovietică (apropo, au şi justificările pregătite din timp – cică nu puteau publica nimic dacă nu se supuneau, dacă nu scria ce le cerea Partidul), îşi vor miorlăi patetic meritele în prezenţa lui Goma, tratându-l ca pe un egal de-al lor, ca făcând parte din aceeaşi famile, a creatorilor.
Sincer, aş prefera ca Paul Goma să primească prin poştă toate diplomele şi medaliile acordate de Uniunea Scriitorilor. Să nu fie nevoit să asiste la discursurile păşunimii moldave.
Însă, cine ştie. Poate că impresiile pe care scriitorul disident le-ar acumula la o eventuală recepţie a beaumond-ului local ar putea fi prolifice în planul creaţiei. În acest caz, o radiografie a artiştilor şi intelighenţiei autohtone ar fi chiar necesară.