Problema cu Dilema nu e într-atât faptul că trecut-a vremea presei scrise, ci că și-a coborât amețitor nivelul ofertei. Și asta de ani buni. A pierdut pe mâna ei. Ah, și pe lângă căderea asta vertiginoasă, tendința irezistibilă de a se închide în sine, de a se îmbiserici, de a se radioșănța, de a se bârfuliza. Ah, și asta nu e tot: mai e și ciudatul fenomen al contagioasei îmbătrâniri, îmbătrânirea snoabă, îmbătrânirea fashionable, întru idei și concepții, a întregii redacții, indiferent de vârstă. Acreala inerentă închiderii în cercul lor strâmt (în care au și ajuns acum să se citească, probabil). Falsa deschidere către unele bloguri, ca să arate cu ostentație că domeniul virtual-electronic nu le e cu totul străin. Chiar dacă-l cam disprețuiesc (ceea ce ajunseseră ei să prețuiască și să linkuiască ades s-a închis între timp, dar a apărut la ART, în schimb, în volum) și-l tratează de sus, condescendent.
Trist, totuși. Repet fără osteneală: am amintiri aparte, bucuroase, cu Dilema. Familia asta, însă, lipită de ferestrele nespălate ale castelului-sanatoriu - pomădată, pudrată, bârfofilă și înăcrită înainte de vreme, nu mi-e prea apropiată sufletește. Nu mi-e apropiată deloc.
