N U N T A

 

Articol scris de elevul Valeriu Gafencu din clasa a 8-a literară a liceului Ion Creangă din Bãlţi în feb. 1940 în revista liceului, CRENGUŢA.

Valeriu Gafencu este denumit „Sfîntul Închisorilor”, a murit de tuberculoză în 18 feb. 1952 în închisoarea comunistã, sã-i fie ţãrîna uşoarã

            Valuri, valuri, se întindeau cât cuprindeai cu vederea, pogoanele de grâu „banat”, sub adierea unui vântuleţ, ce rãcorea feţele asudate ale secerãtorilor, dogorîte de arşiţa soarelui de Iulie.

            Încã de când şi-a însãmânţat ogorul, grija gospodarului Ştefan Negurã nu l-a slabit nici o clipã, cãci avea un singur fecior Mihai, cãruia trebuia sã-i agoniseascã o buna şi întemeiatã avere, pentru al însura în toamnã cu Ancuţa lui Lisandru Donea, cea mai frumoasã şi mai de frunte fatã din sat.

            Mihai era un flãcãu iubit şi dorit de toate fetele, cãci dacã ştia sã-şi  orânduiascã munca fãurindu-şi o viaţã de „fruntaş” gospodar, organiza totodatã şi horele cele mai mari şi mai frumoase din împrejurimi.

            Înalt şi spãtos, cu plete ce-i învolburau într-una fruntea-i boltitã strângea vânjos legând snopii în urma cosaşilor, întovãrãşit de chipul svelt cu cosiţe catanii aruncate îngrijit pe spate, de Ancuţa cea cu ochii negri şi sclipitori, icoana a tuturor flãcãilor din sat.

            Mihai era fericit şi lucra din toatã inima, cãci era avutul lui, pe care şi-l va orândui în toamnã aşa cum crede şi cum viseazã zi şi noapte.

            Şi ea era fericitã, cãci îl iubea ca pe „ochii din cap”, iar mai ales azi când îl vedea  lucrând la ogorul ce şi-l vor însuşi, îi venea sã-l soarbã din priviri.

            Dupã apusul soarelui, o noapte linã s’a aşternut peste întreg cuprinsul.

            În cântece de dor au pornit încet, încet, cu toţii spre sat. La despãrtire l-a privit cu ochii galeşi şi i-a şoptit la ureche:

           -   „Sã vii Mihai….Sã vii !… Sã vii la noapte…!

            Sub nucul ce i-a ocrotit încã de când se ţin minte, se privesc unul în ochii celuilalalt, luminaţi de razele blânde ale lunei, împãrtãşinu-şi fericirea prin tãcerea ce le-a cuprins gândurile. Liniştea a învãluit satul.

            Dupã ce l-a privit cu ochii aţintiţi de parc’ar fi vrut sã se convingã de încrederea lui, l-a întrebat tainic:

-        „ De’acu înainte ce-o sã mai facem Mihai „ ?

-                    „ Ce-o da Dumnezeu. În toamnã o sã pãşim în faţa altarului….mai apoi ne vom închega o gospodãrie, vom fi liberi, vom avea copiii noştri pe care-i vom iubi ca pe noi înşine, în sfârşit vom trãi fericiţi, cum n’am mai fost „       

Îngînduratã, încercã sã îngaime ceva şi ea, câteva şoapte:

            – „Cum Mihai ?…. cum ?.”…    

            O tuse seacã i-a întrerupt şirul gândurilor, cãci atunci când cariul din coşul pieptului îşi începe ronţãitul, ea pleacã ochii în pãmânt, se înroşia mai întâi iar mai apoi…….. începea sã plângã.

            – „ Ce ai Ancuţã de ce plângi ? Doar ştii cã mare e Dumnezeu şi ştii cã n’ai sã”….

            – „ Mi-e frig….trebuie sã mã culc …pe mâine searã”.

            Trişti s’au îndreptat spre odãile ce încã nu le aparţin, spre casele pãrinţilor ce-i despãrţesc  şi le aduc îngrijorãri….

            Toatã noaptea n’a putut dormi. Gândurile-i curmau somnul aducând-o în lumea viitorului, când viaţa cu ea o fericire  nemuritoare, o fericire numai a lor.

            Nopţi în şir, aceleaşi gânduri aceleaşi visãri.

           

            Au ajuns şi în lunile de toamnã, iar fericirea lor cea mult doritã, n’a rãmas decât doar ca un vis frumos, neâmplinit.

            Pãrinţii îi spuneau ca e prea tânãrã, cã nu e încã de mãritiş, cã nu va şti sã-şi orânduiascã nevoile gospodãriei…în sfârşit o mulţime şi o mulţime de motive, cre-i împedicau „duca”.

            Pãrinţii lui, îl îndemnau ca mai întâi sã înveţe sã-şi apere ogorul îndeplinindu-şi şi acea sfântã datorie slujind împãratul….iar apoi, om fiind în toatã firea, se va îãnsura cu cine va dori.

            Când s’au întâlnit, ochii luminaţi şi fericiţi de altãdatã li s’au împãienjenit, durerea s’a întipãrit pe feţele lor tinere, cãci hotãrârea pe care-o luase Mihai, nu mai putea fi schimbatã : „ Se va înrola ca voluntar”.

            Va suferi mult cãci va fi departe de ea, însã când va reveni în satul sãu, nimeni nu-l va mai putea împiedica sã-şi îndeplineascã dorinţa.

            Ea, se va însãnãtoşi pânã atunci, îl va aştepta ducându-i dorul, iar apoi la reîntoarcere, va urma „nunta”.        

            A doua zi, Mihai va pãşi în lumea ce-l va despãrţi pentru o vecinicie de chipul ce rşmânea sã se usuce de dor în urmã, cãci el va pleca departe….departe….în colţ de ţarã, hotãrât sã nu mai revinã decât la „eliberare”.

            Sub acelaş nuc bãtrân ce le-a adunat toate bucuriile lor de pânã acum, îşi luau rãmas bun, doi tineri îmbrãţişaţi şi pierduţi în nopte, cãci nu se vor mai revedea, decât tocmai la reântoarcere.

…………………………………………………………………………………………………………………………………………..

            … În urmã a rãmas o umbrã împovãratã de suferinţi, ducând cu ea acelaş chip în suflet, acelaş cariu ce-i rodea intr’una firul vieţii, aceiaşi suferinţã, acelaş dor şi vis „nunta”.

            Departe între streini, suferea un chip bronzat şi încãtuşat de suferinţi, ducând cu el un calvar pe care trebuia sa-l îndure pânã la capãt, socotindu-şi necazurile ca pe o încercare faţã de iubirea ce i-a zdrobit sufletul şi l-a fãcut sã-şi trãiascã o viaţã viitoare pe care-o aşteaptã nerabdãtor, numãrând pânã şi orele ce mai rãmânea sã le trãiascã, pânã la clipa cea mult aşteptatã, pânã la „nuntã”.

            Într’o vreme, chinurile Ancuţei i-au zdruncinat pânã’ntr’atât sãnãtatea, încât sã creadã cã ziua cel mult aşteptatã va întârzia, prea mult iar pe Mihai nu-l va mai vedea nicodatã.

            Câteva rânduri din partea lui i-au reânviat nãdejdile de altãdatã, cãci în urma purtãrilor lui meritoase, mai marii lui i-au acordat o eliberare timpurie, în aşa fel, încât la Crãcinul ce se apropia, se vor întâlni. De astãdatã însã picioarele n’o mai susţineau, iar ea trebuia sã-l aştepte suferindã în pat. Chinuitã, se ridica privind prin geamul palid şi el, aducându-şi amintirile din timpurile trecute, când în braţele lui Mihai rotea „şãerul”, socotitã fiind ca”regina horelor”.

            O clipã de lar vedea, ar reânvia şi ar deveni din nou acea Ancuţã sveltã şi rumãnã ca un bujor, din vremurile de altã datã. Începutul noroios de iarnã, i-a adus şi mai multã neâncredere…

            Mai apoi, sub sobã, îşi închipuia gerul de afarã, cãci pânã la Crãciun, nu mai erau decât câteva zile. În gând, o poftã de viaţã cum n’a mai avut ! Se ruga celui Atotputernic sã-i mai dãruiascã mãcar câteva zile….sã-l vadã….sã-l soarbã cu buzele-i seci….sã-l simtã lângã ea. Mireasã apoi, va putea trece fericitã în lumea celor fãrã trup.

            În noaptea ce trebuia sa-i aducã odorul, Mihai nerãdãtor şi el, socotind cã drumul ocolind prea mul îi va pricinui o mare întârziere, porni deadreptul peste dealuri şi vãi, prin troiene, prin pãduri, spre casã. Nu mai avea mult. Un ger nãprasnic însoţit de un viscol ce-i astupa vederile l-au înghiţit spre inima pãdurii din marginea satului şi l-au dus….l-au dus….

            Într’o vreme, vãzând cã nu mai dã de luminã îşi dãdu seama cã a rãtãcit. Picioarele i se împietresc, faţa n’o mai simte, mâinile nici atât. Simte cum i se încheagã sângele în el, simte ora revederii, o simte pe ea suferind şi aşteptându-l îngrijoratã.

            Tremurã la gândul cã nu va ajunge s’o vadã….înainteazã greu …. pânã ce într-un târziu mai mult mort decât viu, aude lãtrat de câine, apoi….vede câteva faclii în zare.

-        „E satul meu ! o voi vedea….!”.

            La cãpãtâiul unei bolnave vegheazã o mamã cu ochii storşi de lacrimi. Aşteptându-şi doritul, Ancuţa ceru mai întâi o lumânare pentru a-şi ţine de urât. Maicã-sa i-o dãdu tremurând.

            Chinuitã şi fãrã astâmpãr se întrebã într’una :

-                  „ De ce nu vine ! Nu s’o fi rãtãcit maicã ? Poate acum…. poate acum”….Se înãduşe.Încearcã sã-şi umple coşul, pieptului cu aer „rar”, respirând puternic. Flacãra s’a stins. Priveşte îngrozitã cu ochii storşi.

-        „Mihai !….Mihai !….Mai repede…. Mai repede…cât ai vreme…. vin’o….Vin’o odorul meu…..eu mireasã şi tu mire…vin sã facem „nunta”….Ochii se împietresc. Buzele forţându-se par al chema…. Mihai…. Mihai…. Hai….Hai….Hai cu mine….

În tindã, bocanci îngheţaţi isbesc puternic o uşe, apoi alta. Vijelios ca o furtunã, pãtrunde Mihai cu chipul fericit….se opreşte, priveşte îngrozit spre cadavrul cald încã, se repede neâncrezâtor, cuprinde în braţe o umbrã dusã, s’apropie de buzele-i reci, o soarbe însetat….Te-ai dus Ancuţo ! M’ai lãsat singur….singur….dece sã mai trãiesc ?.. pentru cine ?…unde sa ma duc ?.. Nici în ruptul capului nu mai rãmân aici !..Aici totul e blestemat !…

            Porneşte hoinar ca un hain, departe….departe….spre alte lumi,….sã uite acest sat care l-a îngropat de viu. Sã uite acest „mormânt”..