Cît am fost copil, am trãit mai mult la ţarã, în diferite sate unde era tata mutat cu suljba lui la Direcţia Serviciului Judeţean de Poduri şi Şosele din judeţul Lãpuşna cu capitala Chişinãu. Īmi plãcea sã hoinaresc pe coclauri, de obicei însoţit de turma mea de câini, cãci aveam cîteodatã cinci, şase cãţelandri.. Câinii erau bucuroşi, descopereau cîte un cuibar de iepuri care sãreau şi o luau la sãnãtoasa unde vedeau cu ochii iar cãţeii mei îi fugãreau schelãlãind, dar niciodata nu a prins vreo unul. Aceastã idilicã perioadã m-a facut ca toatã viaţa sã iubesc natura, gâzele, verdeaţa, şi sã nu omor nci o muscã, fiindcã şi ea este o fiinţã creatã de Dumnezeu. Chiar şi acum cînd prind o muscã în casã deschid uşa sau geamul şi o dau afarã. Aici locuim lîngã pãdure si ne trezim cu veveriţe, racuni, tot felul de pãsãri, ce se refugiazã în casã vara cînd geamul sau uşa e deschisã fiind fugãrite de ulii sau alte pãsãri de pradã. Odatã, îmi amintesc cã, se refugiase în casã un Cardinal, care e o pasãre cu un colorit superb. Dar problema e cã în casã altã primejdie le paşte: cele douã pisici sau cãţeluşa pe care o cheamã Şaca. Atunci noi imobilizãm atacatorii şi fugãrim bietele pãsãri sau animale pînã le prindem şi le aruncãm afarã.
Ne-am trezit pînã şi cu un puişor de şarpe în casã, dar cred ca îl aduseserã pisicile cã era mozolit şi abia mai mişca.
Dar povestea pe care vreau sa v-o spun este mai tristã şi de cate ori ma gandesc la ea mi se umezesc ochii. Eu şi mama, în vacanţa mare, care ţinea aproape trei luni, obişnuiam sa mergem în “Vechiul Regat” în comuna Gura Nişcov de lînga Buzãu, acolo la poala dealurilor subcarpatice. Ne duceam la nenea Culicã fratele mamei, mai mare ca ea cu cîţiva ani, care deţinea de ani de zile funcţia de notar comunal. Spre deosebire de primari care aveau funcţii politice, adicã ei se schimbau de cîte ori se schimba guvernul, notarii nu erau schimbaţi pentru cã ei nu faceau politicã. Pe deasupra nenea Culicã mai avea un atu în plus, el era absolvent al cursurilor de notari, un fel de şcoalã ce se facea dupa şcoala primarã.
Nenea Culicã avea o gospodãrie mare, cãci o moştenise de la pãrinti, adica Vasile şi Sultana Olãrescu, la care mai adãogase şi el acareturi şi o viişoarã de viţã altoitã chiar lîngã casã. Atunci cînd s-a intîmplat pãtãrania ce urneaza, cred ca eu aveam vreo 10-12 ani şi când nu mã insoţeau verişorii mei în peregrinãrile mele, mã duceam singur ore intregi pe malul râuşorului Nişcov, – dupã care cred cã-i dãdu-se numele satului, - şi pe unde vedeam cu ochii. Râuşorul avea o matcã mare cã venea de la munte învolburat şi furios primavara cînd se topea zãpada sau dupã vreo ploaie torenţialã. Vara era doar un firicel de apã ce curgea anemic diminiaţa iar la prânz când se înteţea soarele dispãrea inghiţit de nisipul auriu.
Era o zi splendidã, cred cã era iulie, cu o zi înainte dãduse o ploicicã, pãmântul era reavãn, iarba era verde şi viguroasã, porumbiştele erau ca nişte pãduri verzi cam la înãlţimea omului, poate puţin mai mici. Aveam o nuia în mânã cu care retezam ditr-o loviturã precisã de “sabie” mãciuliile ciulinilor sau ale altor bãlãrii.
Dar ce aud, ca un oftat prelung şi chinuit, zgomotul venea dintr-un hat de lîngã o porumbişte. Mi-era fricã, dar curiozitatea mã îndemna sã mã duc sã vãd despre ce este vorba. M-am îndreptat în direcţia de unde venea zgomotul şi am vãzut o vacã roşcata cu pete galbene şi albe, parca ar fi fost Vinerica noastrã, care stãtea cu burta jos pe pãmînt şi care se uita rugãtor l-a mine. De obicei vacile strãine când te vãd fug de tine, se îndeparteazã, dar asta nu s-a mişcat şi mã privea cum înaintam spre ea. Era un animal frumos şi îngrijit, bine ţesãlatã ceea ce m-a fãcut sã cred cã avea un stapân gospodar. M-am apropiat atat de mult încat o puteam atinge cu mâna. Se uita la mine cu nişte ochi mari şi umezi, nişte ochi frumoşi cum sunt ochii acestui fel de animale, atunci când sunt sãnãtoase şi îngrijite, cum era vãcuţa din faţa mea. M-am mirat cã nu se mişcã din loc, caã îsi mişca doar capul uitându-se ţintã în ochii mei. Era o privire rugãtoare, de parcã îmi cerea ajutor. Doamne şi ce-mi vãzurã ochii! Avea o tãieturã mare şi urîtã pe burtã prin care îi ieşisera maţele afarã. Cred cã era de multã vreme în situaţia asta pentru cã ãncepuserã sã o bâzâie nişte muşte mari, verzi-albãstrii. M-am îngrozit. Bietul animal nu putea mişca decît capul. M-am apropiat de ea, m-am aşezat în genunchi, i-am luat gîtul în braţe cît am putut şi am izbucnit în plîns. Şi acum cînd îmi aduc aminte mã podidesc lacrimile. Ce o fi fost în mintea ei de animal domestic? Desigur ca, ea a vãzut şi oameni buni, cei care-i dãdeau sã mãnînce, care i-au pus lânga iesle un drob mare de sare în care ea a fãcut o gaurã adîncã dupa ce l-a lins cu limba ei asprã şi curatã. Dar mintea ei de animal domestic mai ştia cã sunt şi oameni rãi, cum e cel care cu un cuţit, un cosor sau cu o secere, i-a spintecat burta şi i-a dat maţele afarã. Acum poate cã în mintea ei sãrmana credea cã eu puteam sã o ajut sã nu moarã în chinuri, dar eu nu puteam decît sa plîng şi sã-mi amestec lacrimile cu ale ei. Biata vãcuţã, poate credea în mintea ei cã noi oamnei suntem nişte zei atotputernici din care cauzã ele, bietele animale ni se supun şi îndurã toate nedreptãţile noastre.
Stau şi mã gîndesc la bieţii indieni, americani, aztecii lui Montezuma care atunci cînd au vãzut derbedeii lui Cortez, cãlãri pe cai, au crezut cã sunt zei şi au cãzut în genunchi şi li sau închinat. Ei credeau ca atât calul cât şi cãlãreţul sunt o singurã fiinţã. Şi uite aşa o mânã de zurbagii beţivani au cucerit Mexicul iar noi ştim ce ispravi au facut pe urmã, l-au omorît pe regele lor Montezuma, au furat tot aurul şi alte podoabe şi au cãpãtat mãreaţa denumire de conchistadori.
Cine ştie ce poate fi şi în capul bietelor animale atît de mult nedreptãţite de noi oamenii care ne-am declarat stãpânii Planetei, dar care când ne lovim la un deget urlãm de durere, în schimb dãm maţele unui animal afara deşi nu ne-a facut nici un rãu. Poate cã acel criminal a vrut sã se rãzbune pe stapânul bietului animal şi fiindcã nemernicul nu a putut sã-l taie pe duşmanul lui i-a brãcuit animalul.
Cred cã am stat aşa şi mi-am amestecat lacrimile cu ale bietului animal muribund preţ de un sfert de orã iar vãcuţa gemea din ce în ce mai greu, i se apropia sfîrşitul.
Am plecat hohotind de plâns, in timp ce ea, sãrmana a rãmas condamanatã la moarte fãrã nici o vinã.
Doamne, de ce noi oamneii, care ne lãudãm cã suntem creaţia Ta suntem atît de rãi?! Omorâm tot ce ne stã în cale, ne urâm, ba unii vor sã stãpînescã tot Pãmântul! De ce, Doamne, de ce?
Ovidiu Creangã
Ora 2 noaptea de 1 aprilie 2005
