Ce anume face ca o piiatră să fie tratată respectuos şi cu sfinţenie, să-i fie anulată materialiatea şi să fie receptată exclusiv prin prisma simbolisticii cu care a fost împodobită şi împopoţonată de adoratorii ei (exemplu: obeliscurile înălţate “eliberatorilor” sovietici), iar alta să fie văzută, în pofida sforţărilor evidente, ca o simplă piatră? O piatră în sine, incapabilă să-şi depăşească condiţia de material ignobil (exemplu: piatra lui Mihai Ghimpu, care a fost respinsă violent şi cu dispreţ, ca şi decretul adiacent; în timp ce-o instalau, doi muncitori chicoteau dispreţuitor, numind-o pe numele ei adevărat, adică KIATRA ASTA, şi prorocindu-i satisfăcuţi, în faţa camerelor de filmat, o viaţă şi o şedere efemeră în PMAN).
Atitudinea pioasă faţă unele pietre şi dispreţuitoare faţă de altele se datorează oare exclusiv îndoctrinării, dezinformării, imbecilizării populaţiei, mancurtizării ei, subjugării mass-media de către partea care deţine monopolul asupra interpretării corecte a noţiunilor de eroism, trădare, salvare a Europei de faşâsm, criminali? Căci când vine vorba de pietrele “eliberatorilor” sovietici, se consideră un sacrilegiu să se pună problema resurselor financiare, a comparaţiilor ori aluziilor vizavi de valoarea lor în bani (sacrificiul lor este sfânt şi nu poate fi spurcat cu asocieri pecuniare; cu toate că Voronin a băgat mâna în buzunarul tuturor contribuabililor, indiferent de convingerilor lor, şi a plătit milioane de dolari pentru piatra roşie importată din Rusia pentru a construi un memorial gigantic în memoria celor ce-şi menţin şi astăzi armata pe teritoriul RM – o ţară care-i place să se creadă independentă). În timp ce când se pune problema memoriei celor învinşi, umiliţi, deportaţi şi asasinaţi, se schimbă datele problemei. Pietrele acestora devin brusc inutile, consumatoare lacome de bani, de resurse răpite de la gura nevoiaşilor, a orfanilor, sinistraţilor (Ţara se ‘neacă – sau e arsă de secetă (după caz) – da’ lor le arde de ketre amu!).