Îmi amintesc de realităţile politice de acum un an jumate-doi, când comuniştii instituise dictatura lor absolută, când poliţiştii nu mai lăsau pe nimeni să iasă în stradă să protesteze, cu excepţia celor plăcuţi lui Voronin. Nu zic că acum lucrurile s-au îmbunătăţit radical, organele de forţă neinspirând în continuare, ca şi pe timpurile lor de glorie voroniană, nici cea mai mică încredere. Totuşi, anumite progrese s-au înregistrat şi cred, spre deosebire de somitatea în drept Dumitru Pulbere (deşi n-am obţinut niciun cadou pentru merite profesionale, nici măcar un ceas elveţiean), că o coaliţie la guvernare e mai bună decât un singur partid. Să se păruiască între ei, să se ciomăgească, să aibă tot timpul ceva de împărţit decât să domnească o armonie totală, un lider “puternic” care să concentreze totul în mâinile sale. Chiar dacă pare un lider de treabă şi cu intenţii salutare. Mai bine nu. Să fie mai mulţi ambiţioşi oricând gata să se detroneze unul pe altul. S-o ia dracu’ de stabilitate. Dezbinarea sună atât de dulce. Doar suntem o societate. Deci avem interese diverse. Deci suntem diferiţi. Politică fără scandal şi conflicte? Păi asta-i anomalie, deviere! Sau pension de fete.
Îmi amintesc de statul comunisto-poliţienesc de acum doi ani şi mă trec fiorii…