Vroiam să scriu un post lung despre previziuni. Eram aproape de revelațiile psihologice care nuanțează viața noastră de zi cu zi: de la „nimeni nu poate ghici viitorul” până la ”ce ți-e scris în frunte ți-e pus” (da, eternul clișeu).
Toate acestea în timp ce undeva în spatele minții se imprima (fără acordul personal) sloganul celor de la Vodafone (parcă) – „Viitorul sună bine”.
Mi-am amintit în schimb, de o întâmplare de prin clasa a VII-a. Am văzut un personaj care mergea la ghicitoare. Nimic nu părea să fie bine în acel moment, nu prea existau soluții oricât s-ar fi străduit, CINEVA trebuia să aibă răspunsurile. De fapt, cred că acel CINEVA trebuia să spună că „totul va fi bine”, orice ar însemna asta.
Am privit un om în toată firea stând într-un colț, urmărind emoționat cum se aranjează cărțile: vei întâlni.. ți-a făcut.. va veni.. Nimic concret, doar vorbe interpretabile în capul respectivului personaj poate a vrut să se refere la asta, poate, poate, poate..
Răspunsuri date la afirmații vagi, speranțe puse într-o femeie care învârtea cărți pentru 5 lei.
Și ca să vorbesc ca americanul, this got me thinking. Poate asta ne caractearizează. Nu,nu mersul la ghicitoare. Ci așteptatul. Urmărim din propria sufragerie, din fața laptopului, replici, talk-show-uri, știri, decizii care ne afectează viața. Mai dăm din când în când cu pumnul în masă. Ne amăgim apoi… poate..
Alții ne formează viitorul iar noi nu intervenim. Poate opoziția, poate presa, poate sindicatele, poate vecinul.
Tastăm cu forță expirând toate frustrările posibile. Ajungem să ne și certăm. Noi între noi. Niciodată nu suntem direcționați împotriva cui trebuie pentru că ALTCINEVA trebuie să facă CEVA.