Boabele strugurilor acri par delicioase celor care au mâncat dintotdeauna exclusiv struguri acri. Am spus-o în numeroase dăți: există un soi de transă a mizeriei. Un extaz al decăderii. Și apar în jur oameni educați și, cică, cu minte, ba chiar ieșiți prin lume, umblați, care cad lesne în acest extaz. Se prosternează, adică, cu nevertebrare înaintea gunoiului. Nu văd
jegul, ritmul lent și improvizația din cauza ”specificului”. Iar celor care, totuși, le văd, le indică, le critică sau se lamentează (după putință) pe marginea lor le aruncă în față, insolent, apelativul de
plângăcioși. Și, în fond, să plece dracului din țară dacă tot nu se pot integra, eee! Am întors, împreună cu prietenii (unii fiind psihologi), pe toate fețele rădăcinile posibile ale unei astfel de atitudini dezabuzate. Ne-am întrebat obositor de mult unii pe alții în legătură cu originea acestei plăcute halucinații a înapoierii; farmecul indiscret și inepuizabil al noroiului, al stagnării. Nu am găsit un răspuns.
Dacă trăieşti cea mai mare parte a timpului conectat la întâmplările din jurul tău, ajungi să consideri normale lucruri, fapte, comportamente care oriunde altundeva ar părea cel puţin surprinzătoare, dacă nu cumva de-a dreptul scandaloase. Uneori însă te trezeşti ca dintr-un fel de vis urât, recepţionând ştire după ştire, una mai scandaloasă decât alta. E un exerciţiu pe care l-aş recomanda tuturor, acesta de a se detaşa brusc şi a se pune în situaţia cuiva care vine din alte zone ale lumii. Nu că aş vrea eu să schimb bunele noastre obiceiuri sau obiceie (ca să rimeze cu bordeie), dar există unele a căror prezenţă în comportamentul nostru ne separă tocmai de aceia cu care vrem, sau declarăm că vrem, să fim împreună.
România privită de jos - Nicolae Prelipceanu în
România liberă de azi.
