Lucrătorii agricoli nu erau cu totul abandonaţi de statul sovietic. Se întâmpla ca, o dată în cincinal, administraţia şi sindicatele, mână ‘n mână, să organizeze acţiuni de culturalizare în masă. La ele erau invitaţi agricultorii, uneori împreună cu familiile lor. Îmi amintesc că am asistat o dată la o reprezentaţie culturală cu participarea unor umorişti …de limbă rusă. Nu pot să judec cât de calitativ le era umorul (nu înţelegeam o boabă rusa pe atunci), dar am remarcat că se rupeau în figuri şi grimase, numai de-a berbeleacul nu s-au dat. Totuşi, eforturile lor nu au fost răsplătite. Publicul zăcea rece şi inert, total absent la ceea ce se întâmpla pe scenă. Nu pentru că ar fi fost lipsiţi de simţul umorului, că ar fi avut alergie la glume, ci pentru că nu cunoşteau o limbă care, credeau cinovnicii sovietici, nu poate pune probleme unui locuitor al URSS . Sau pentru că cunoştinţele lor elementare din această limbă nu le permitea să înţeleagă discursuri mai complexe, subtextul, poanta unei glume sau banc. Aşa că nu le rămânea decât să asiste neputincioşi la o reprezentaţie care nu le spunea absolut nimic. Doar doi oameni reacţionau oarecum exagerat, ca să se delimiteze de publicul obtuz. Râdeau forţat, demonstrativ, zgomotos. Ei erau elita locală, intelectualii, care cunoşteau rusa şi, implicit, erau înzestraţi cu simţul umorului.
Iar actoraşii rusofoni, ultagiaţi şi dezamăgiţi, priveau cu dispreţ la publicul incult, care nu s-a ridicat la nivelul aşteptărilor lor. Priveau batjocoritor la spectatorii din sală când îşi spuneau poantele şi nimeni nu reacţiona, cu excepţia celor doi “intelectuali”.