Cu toată furia nedreaptă, pe care deseori o scap în scrisul meu, sunt un om sensibil, cu certificat... Deși nu îmbrățișez un alt sistem decât cel competițional, potrivirea mea cu gândirea și acțiunea corporatiste și-a atins limitele. Atâta vreme am putut să mă prefac și să mă mint că mi-e bine: până azi, până în acest an 2010. De aici încolo nu știu ce se va alege de mine. Însă pare tot mai evident că va trebui să fac altceva. Din scris nu se mai poate trăi. Scrisul și-a trăit - demult și scurt, ca orice faptă bună petrecută aici - vremea lui de glorie în România, iar dacă nu te-a prins criza deja ”consacrat”, slabe șanse să mai obții râvnita recunoaștere. Ce spun eu recunoaștere! E greu și cu minima audiență!
Nu mă pricep să fac bani din alte cele. Cum nu-mi mai e rușine, iată, să fiu disperat cu public.
După cele 8 ore de corvoadă și de luptă surdă cu toți carieriștii fără scrupule, cu toate muierile sterile, bune să fete doar avânt profesional și visuri de preamărire, ordonate frumos în excel - aspecte tot mai greu de înțeles pentru mintea mea înfometată de spiritualitate, dar și de concretețe și de lucruri cu sens - ies din birou fără grai. Aerul condiționat, apa proaspătă la discreție, salariul destul de mare și tichetele de masă, frecventele deplasări în străinătate nu mai țin de amăgire. Sunt sclav! Un sclav de lux, un șerb cu experiență. Un animal de tracțiune, legat cu lanț lung, cât să aibă, în general, impresia că el liber.
Și muierile corporatiste. Avortând voluntar pe altarul profesiei. Mi s-a aplecat să le tot văd. Să le înghit cinefilia de multiplex, cultura de seră și povestirile neamuzante din vacanțele exotice, de pe urma cărora ele nu pot desprinde niciodată nimic inteligent. Mi-e rău să-mi tot dea să mă joc, silit, cu falusurile lor de împrumut, neomenești. Să mă tot mitralieze cu porunci gratuite, surogate de orgasm, emise dintre fălcile lor urâțite de ambiție. Osificate de politica acerbă, de limbiîncurismul ce ține loc de performanță, de fapt, în orice SRL multinațional. Femeia-penis. Femeia-meduză, femeia-erectă, inexpresivă până la desăvârșire, dar înaintea căreia încremenești pe dată, emasculat.
Adevărul e că nu mai vreau să muncesc. Nu în acest mod, nu sub acest chip desfigurat, slăbit, crispat de diverse umilințe - venite dinspre niște oameni, în mare măsură, inferiori. Niște ciurucuri frustrate, crescute în sărăcie lucie, neieșite din .ro înainte să fi făcut cunoștință cu multinaționala, și care acum își zugrăvesc spuza de ”domnie”, senzația de aristocrație, pe spinarea unora ca mine.
Nu am reușit nici să mă înșel de unul singur, nici să păcălesc sistemul ”până la capăt” (nu știu care ar fi fost capătul; pensia?). Acum simt că e o chestiune de zile (săptămâni) până îmi voi pune în scenă, triumfal, ieșirea din prefăcătorie. Dar poți băga mâna-n foc? Nu poți...
PS: rog prietenii să nu menționeze, măcar din falsă pudoare, numele companiei în care încă ”activez”. Voi fi nevoit să șterg acele comentarii. Îmi cer scuze.
