“Cel mai periculos lucru în lume este că sunt numere imense de oameni care se lasă manipulaţi doar de câteva minţi” (Carl Jung).
Decizia Curţii Constituţionale cu privire la Decretul lui D-lui Preşedinte al R.M. – Mihai Ghimpu, prin care ziua de 28 iunie a fost decretată drept zi a ocupaţiei sovietice, este bulversantă. Nu prin faptul că Curtea Constituţională nu ar fi avut dejá careva imagine de organ care sabotează multe intenţii de consolidare a nivelului de trai al populaţiei şi al statalităţii R.M., dar prin faptul că s-au pronunţat pe marginea unui subiect, care de fapt este mai mult o dimensiune ce ţine de domeniul ştiinţelor de istorie şi filozofie, dacă vreţi, şi nu atât de justiţie. Dar şi mai corect e să admitem că această situaţie, ca şi multe altele, necesită o abordare ca o ecuaţie cu multe variabile.
Pe cât de mult Decretul D-lui preşedinte Ghimpu are fundament ştiinţific, avem deja poziţia Academiei de Ştiinţe a R.M. În plan filozofic, e o chestiune ce ţine de subiectul adevărului absolut – există acesta sau nu?
Cât priveşte dimensiunea juridică, ar fi elementar să abordăm Decretul prin optica drepturilor omului cel puţin, şi în acest context, la sigur D-l Ghimpu are acest drept. Oricare nu ar fi interpretările (că este preşedinte interimar, etc.), a nu recunoaşte dreptul D-lui Ghimpu de a semna un atare decret ar echivala cu percepţia d-lui ca pe un aventurier sau impostor, ceea ce iarăşi, nu este adevărat cu desăvârşire.
Atunci, care ar fi problema? Dacă admitem ca prin absurd să susţinem punctul de vedere al unor „analişti” că D-l Preşedinte Ghimpu ar fi tensionat atmosfera pe la Chişinău prin decretul său, corect ar fi să ne întrebăm – ce deranjează pe unii mai mult – decretului D-lui Ghimpu sau adevărul istoric cu privire la R.M.? De ce deranjează adevărul istoric cu privire la R.M.? Dacă Rusia ar recunoaşte ocupaţia din 1940 indiscutabil ar trebui să suporte consecinţele vandalismului şi atrocităţilor la care a fost supusă populaţia, cea din Basarabia îndeosebi, după ocupaţie încoace şi, respectiv, indirect s-ar admite că Rusia trebuie să plătească despăgubiri populaţiei din R.M. În acest sens, apare o nouă variabilă a „ecuaţiei” – cea economică – pentru că Rusia nu şi-ar dori să plătească despăgubiri, nu-i pasă absolut cum trăieşte populaţia R.M., şi cred eu, chiar are interes ca populaţia acestei ţări să trăiască cât mai rău posibil.
Până la urmă, tot ceea ce se consideră politic sau juridic, este de fapt de geneză profund economică, şi noi, cei din R.M., suntem iarăşi presaţi în „necesitatea” de a vorbi „pe semne”, doar pentru ca „nu cumva” să deranjăm confortul emoţional al cuiva pentru care a recunoaşte un adevăr, zice una dar se gândeşte la alta – care ar fi costul eventualei recunoaşteri a unui adevăr? Aşa cum pretinsa „revoluţie socialistă” a costat bani, timp şi suferinţe, tot aşa şi remedierea consecinţelor acesteia costă.
S-a auzit şi o voce, din partea Curţii Constituționale, cu privire la Transnistria, că dacă vorbim de ocupaţia din 1940 cu privire la R.M. – ce-o fi avut loc în Transnistria, care nici o dată nu a fost parte a României, etc.? Acest teritoriu a fost creat pentru Basarabia în particular (România şi occident în sens mai larg) ca o „entitate de şantaj” – şi indiscutabil apare întrebarea – cât timp mai putem tolera şantajul? Sau, dacă vom tolera şantajul la nesfârşit, se va schimba atitudinea Kremlinului faţă de R.M. vre-o dată? Or, dacă unele ţări din occident (cum ar fi Germania), chiar după ce s-au pronunţat activ pentru retragerea trupelor ruseşti din Transnistria, vor menţine acelaşi activism şi în continuare, dacă vor sesiza nihilism la Chişinău pe acest subiect?
Din tot ce se întâmplă e cazul să înţelegem că Kremlinul ne şantajează pentru ca în cazul în care nu vom fi coerenţi, cel puţin la nivelul reacţiilor, acţiunilor şi poziţiei faţă de abuzurile la care suntem supuşi, să preseze şi mai mult asupra R.M., considerându-ne ca… inapţi de a percepe şantajul din partea lui. Kremlinul se comportă faţă de R.M. aşa de parcă în rândul popoarelor mai mici, noi inclusiv, noţiunea de onoare şi demnitate umană ar fi ceva cu totul dispărut din vocabularele noastre, şi din conştiinţa noastră umană. Şi dacă aceasta se întâmplă, mult timp îi va ajunge voinţă şi curaj Germaniei să se pronunţe pentru drepturile noastre, fără implicarea noastră directă, în apărarea libertăţii conştiinţei noastre şi adevărului istoric cu privire la noi? Cred că de noi depinde în mare măsură, şi anume acest deziderat a şi fost re-iterat de către D-l preşedinte Ghimpu.
E cazul să înţelegem că multe rele între oameni (între ţări inclusiv), se întâmplă din cauza deprinderii unora de a abuza, ca implicaţie directă a ignoranţei şi a faptului că altcineva se „adaptează” uşor la statutul de „subiecţi ai abuzurilor”. Şi pentru a evita această manifestare nedorită, Germania de una singură nu ne va edifica imaginea în faţa Kremlinului, chiar şi după ce trupele ruseşti vor fi retrase din Transnistria.
Întrebările, deşi retorice, abordate mai sus, sper să ajungă la auzul unor factori de decizie care, chiar dacă nu au manifestat curaj să susţină pe D-l Ghimpu – critică – fără a avea cel puţin curajul de a manifesta o poziţie civică elementară – să admită că D-l Ghimpu are dreptul, şi pentru acest drept al D-lui, nimeni nu are dreptul să-l condamne.
Referitor la oportunitate, cred că noi toţi conştientizăm faptul că în Republicile Baltice se trăieşte mult mai bine decât în R.M. Noi toţi, cei care înţelegem cât de cât rostul vieţii, avem anumite regrete – de ce la noi e atât de diferit decât la baltici? Să fie aceasta oare din simplu motiv că ei înţeleg noţiunea de oportunitate diferit de noi? A lupta cu o ideologie comunistă, criminală, care a fost şi mai este cauza multor altor rele în lume, cred că puţin contează când te implici – contează dacă te implici şi în ce măsură te implici. Ş-apoi, anterior arhivele R.M. nu fuse-se deschise pentru a se dezvălui atâtea amănunte cu privire la atrocităţile comise de organele opresive ale regimului comunist.
Faptul că R.M. nu ar fi în capacitate materială de a-şi aborda relaţiile cu Rusia pe bază de paritate, nu ar trebui să însemne, şi nici să echivaleze cu o incapacitate a noastră intelectuală de a discerne abuzurile comise faţă de noi, şi de a face distincţie dintre toleranţă şi umilinţă. Probabil prea mult am aşteptat „oportunitatea”, încât astăzi să fim iar în situaţie de a pune pe cântar demnitatea umană a românilor basarabeni cu cargourile de vinuri moldoveneşti de la hotarele Federaţiei Ruse.
În acest context, s-ar merita să ne reamintim de o vorbă de-a lui Carl Jung: “Cel mai periculos lucru în lume este că sunt numere imense de oameni care se lasă manipulaţi doar de câteva minţi”. De aia, cred eu, Decizia Curţii Supreme este o manifestare a interesului cuiva de a manipula, efectiv prin orice mijloace – inclusiv şi prin profanarea unor acţiuni, evident nobile şi prezentarea acestora în „culori negre”, care merită condamnată.