Dacă putem explica asemenea comportamente precum alcoolismul sau timiditatea în acelaşi fel în care explicăm epilepsia sau retardarea mintală – adică în termenii factorilor genetici şi de mediu – putem spune acelaşi lucru despre toate deviaţiile de la modelul normal de comportament? Putem generaliza aşa încât să afirmăm că orice comportament are o rădăcină psihologică, în care genetica joacă un rol important? Ar putea acest fapt să constituie o provocare la adresa temeiului în baza căruia tragem la răspundere oamenii pentru comportamentul lor moral? În vreme ce există metode mai sofisticate de a cerceta felul în care creierul răspunde anumitor teste funcţionale, s-ar putea să descoperim la unii indivizi anumite incapacităţi fiziologice sau defecţiuni ale abilităţilor morale. Căutând sursa comportamentului nostru în structura electrochimică a creierului şi astfel, în zestrea noastră genetică, putem presupune că pentru unele persoane, anumite tipuri de comportament moral sunt mai degrabă cauzate de factori biologici decât de ceva precum voinţa liberă. La un nivel restrâns, acest fapt nu este problematic, la fel cum scuzăm comportamentul imoral atunci când se dovedeşte că a fost determinat de o constrângere exterioară. Însă această observaţie poate fi generalizată pentru a conferi o bază psihologică pentru orice comportament moral? Dacă nu, ce împiedică aceasta? Dacă există un factor-piedică, de ce este el prezent numai în unele cazuri şi în altele nu? Dacă este posibilă generalizarea, ar trebui să înţelegem chiar conceptul ce voinţă în termenii unor niveluri înalte ale unor răspunsuri organice complexe faţă de nivelurile scăzute sau de stimulii de mediu? Dacă este aşa, care ar fi impactul asupra teoriilor despre responsabilitatea morală? Această evoluţie provoacă înţelegerea noastră în ce priveşte relaţia dintre creier şi minte. Pot fi sugerate cel puţin trei modele diferite ale acestei relaţii. (1) Mintea este calitativ distinctă de creier. În timpul călătoriei noastre pământeşti, ele sunt conectate cauzal, aşa încât creierul este unealta prin care mintea interacţionează cu lumea fizică. (2) Mintea reprezintă un nivel mai complex al operaţiilor organismului. Ea constă în operaţiile sistemului nervos central, interpretate ca informaţie procesată, la niveluri mai înalte, simbolice. (3) Mintea este numai o modalitate (comodă) de a vorbi despre activitatea creierului. Limbajul mintal nu descrie nimic altceva decât procesele care se desfăşoară în sistemul nervos central.