La mulţi ani, Olguţa!

Eram în clasa I. Eu aveam şapte ani, ea cinci. Era cea mai micuţă din toţi noi, cei din clasa I, elevii Şcoalii Medii Generale nr 2, acum Liceul Teoretic “Dimitrie Cantemir”. O iubeam toţi, atât colegii cât şi prima noastră învăţătoare, Emilia Grigorevna, aşa îi spuneam. Îmi aduc aminte cum o pupam toţi, o cuprindeam şi ne doream să fim prietenii ei.

Avea părul lung, fundă albă, ochii mari şi verzi, un ghiozdan mare pătrat, ca un diplomat pentru care se luptau toţi băieţii ca să-l ducă în spate. Şi tot Ionel, cel mai mic băiat băiat din clasă ducea geanta Olguţei şi a altor fete pe care le simpatiza. Acum stau şi mă gândesc cam câte kg ducea sărmănelul…

Revin. Era cea mai deşteaptă fată  din clasa I “C”, clasa cu cei mai mulţi “C”ampioni, aşa ziceam noi, aşa ziceau şi alţii. Ea era “eminentă”, eu eram “fruntaşă”, ea avea numai 9 şi 10, ea aveam şi 8, de obicei la matematică şi la arta plastică

Ea era prietena Alinei, eu a Victoriei. (Pe atunci prieteniile se legau simplu, de obicei cu cine locuiai în aceeaşi mahala, acela îţi era şi prieten) Ceea ce a continuat până în clasa a V-a, când Alina, prietena Olgăi, a plecat în Grecia. Am început să vorbim mai mult, de atunci suntem prietene, de 8 ani,eh, ce multă vreme a trecut de-atunci…

De atunci mai păstrez câteva scrisorele,  felicitări cu sclipici, mici cadouri, câteva bârfe scrise, un dicţionar “interzis”, poezii, desene, mii de fiţuici de la jocul (cine? cu cine?…) un mic jurnal de care râd de fiecare dată când îl citesc, câteva poze…

Când eram mici am mers împreună la teatru dramatic “Steluţele”, ea juca rolul vulpei, eu al veveriţei, ea era Cucoana Chiriţa, eu eram Ileana, recitam poezii, cântam, compuneam…

Cânta la pian, mereu stresată că nu a reuşit să înveţe cântecul aşa cum şi-ar fi dorit, o ascultam, deşi nu înţelegeam unde greşeşte, mă uitam cum cântă, concentrată, uitându-se la note, semne pe care eu nu le înţegeam decât ca nişte linii. Cânta “Seara pe deal”, “Pe lângă plopii fără soţ” de se auzea la poartă, nu mai strigam, intram , ştiam că e acasă, pentru că doar ea poate avea aşa voce ) )

Îmi aduc aminte în clasa a VIII-a trebuia să cântăm la o “luminiţă”, of, cât de mult le uram, era un fel de matineu de la grădiniţă pe care-l făceam seara Nu vroiam să cânt, nici eu, nici Olga, dar am fost impuse. Eu am compus un cântec de iarnă şi am cântat, ne-am făcut ambele roşii când am văzut câtă lume e în sală, mai ales că erau câţiva din băieţii clasei a XII-a pe atunci, pe care îi admiram în tăcere. Nu am cântat aşa cum ne-am fi dorit, eram ca două pioniere, am cântat pentru că trebuie, nu pentru că am avea talent sau pentru că am vrea. Am promis că nu mai ieşim niciodată pe scenă, şi nu am ieşit, decât la balul de absolvire, ea a cântat, eu am făcut o scenetă, am prezentat, în rest am lucrat în umbră.

Iarna mergeam să colindăm şi să urăm, chiar dacă nu ştiam bine ce trebuie să zicem, inventam pe loc. Mi s-a întâmplat odată să încep a recita poezia “Codrule, codruţule” Am zis cam aşa “S-a sculat mai an, Bădiţa Traian… Şi voi gazde să rămâneţi sănătoşi, Că de când nu ne-am văzut, Multă vreme au trecut, Şi de când m-am depărtat, Multă lume am îmblat” ) Mergeam de dimineaţă până seara târziu, mergeam doar la rude, strângeam bani şi eram fericite când primeam 1 leu, de obicei primeam 25, 50 de bani pentru o colindă, iar la sfârşitul zilei adunam 100 de lei pentru care eram tare mândre.

La şcoală am făcut cele mai multe peripeţii. Acum trebuie să recunosc că am fost capul relelor. Ea era rezervată, întotdeauna exemplară, calculată, eu spontană, în mintea mea se năşteau întotdeuna idei de ştrengării, ce-i drept, nu le făceam niciodată singură, aveam nevoie de un complice. De fiecare dată eu făceam şi ea trăgea Îmi aduc aminte cum dna dirigintă îi spunea să mă lase în pace să învăţ, dar de fapt eu nu o lăsam, dar nimeni nu o credea )

Nu ştiu ce va face timpul cu noi, întâmplarea a făcut că să fim departe, distanţa îşi pune umbra ei peste tot, dar mai e loc şi de soare, atunci când revin acasă.

Azi fiinţa asta minunată împlineşte 20 de ani. Eu la 20 eram în anul I de facultate, ea va fi absolventă tot la 20 de ani

Îţi mulţumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Pentru că ai avut întotdeuna răbdara să mă ascuţi, chiar dacă povesteam ceva plictisitor, stăruiam în prostie şi tot încercam să vorbesc despre “teoria chibritului”. Îţi mulţumesc pentru “acoperire”, pentru “întâlnirile” nocturne…

Îţi doresc sănătate în corp şi în suflet. Să îţi găseşti cealaltă bucăţică de suflet. Să ai undă verde oriunde. Să nu dai înapoi ca racii, chiar dacă eşti răcuşor

La mulţi ani!

P.S Iartă-mă pentru că nu pot fi alături de tine în această zi importantă pentru tine. Promit că atunci când mă întorc acasă recuperăm totul aşa cum ştim noi mai bine să o facem