Sper să nu generalizez, poate că evreii din alte ţări sunt diferiţi de cei din Chişinău, dar cei ce locuiesc aici pretind cam multe de la populaţia băştinaşă, au o atitudine indiferentă, ca să nu zic dispreţuitoare, vizavi de suferinţele ei, dat tototdată pretind doliu continuu şi solidarizare necondiţionată de la alţii când vine vorba de nenorocirile lor. Mai mult ca sigur că, în cazul în care vreun evreu ar citi postarea în cauză, m-ar acuza imediat de antisemitism. Pentru că aşa s-au obişnuit ei: cine pretinde că şi etnia sa a suferit, poate că la fel de mult ca şi a lor, este văzut ca un blasfemiator.
Deci, comunitatea evreiască de la Chişinău, într-o declaraţie remisă agenţiei de ştiri Noutăţi-Moldova, foloseşte sintagme gen: aşa-numita ocupaţie sovietică, aderarea (sic!) Basarabiei la Uniunea Sovietică în 1940 şi altele. Deportarea basarabenilor n-ar fi chiar atât de groaznică, dacă mulţi din ei au avut posibilitatea să revină acasă, în timp ce niciun evreu n-a scăpat viu din camera de gazare (logic, nu-i aşa? gradele de comparaţie transformă regimul stalinist practic într-o democraţie; mai ales că cei deportaţi nu erau de origine evrei).
În concluzie, evreii din RM se arată scandalizaţi şi oripilaţi de ideea unui eventual muzeu comun al Holocaustului şi al ocupaţiei sovietice, sub acelaşi acoperiş. Mai ales că sovieticii i-au salvat de “genocidul hitlerist”. Mai contează după toate astea că i-au asasinat şi deportat pe basarabeni?
OK, nu pretind că evreii ar trebui să se întristeze când vine vorba de tragedia poporului băştinaş, a basarabenilor. Dar în acest caz să nu ne ameţească cu Holocaustul lor. Dacă-i aşa, să rămână fiecare cu durerea sa. Şi fiecare să-şi construiască muzee şi memoriale din bani proprii, nu din bugetul comun (ori să li se rezerve mijloace financiare pornind de la contribuţiile aduse la trezorerie). Dacă tot am avut opresori şi ocupanţi diferiţi.