România n-a comemorat în niciun fel ziua de 28 iunie, deşi acum 70 de ani a fost izgonită fără drept de apel din Basarabia – un teritoriu care îi aparţinea de drept. Se pare că ţara-mumă are aceleaşi fobii faţă de imperiul de la Răsărit, ca şi în deceniul 4 al sec. XX. De ce-o s-o fi temând oare? Oricum procură gazul rusesc la cele mai înalte preţuri din Europa, nu are niciun privilegiu pe piaţa rusă. Totuşi, pe 28 iunie, autorităţile de la Bucureşti n-au mişcat niciun deget, nu ş-au expus pe marginea evenimentului şi se pare că nici n-au respirat, ca, Doamne fereşte, să nu fie interpretat greşit gestul la Moscova. Şi asta trece drept diplomaţie la nivel înalt, pragmatism. Frumoase sinonime are uneori laşitatea.
Uneori, evenimentele istorice mă depăşesc şi nici nu ştiu ce să mai cred, ce interpretare să accept ca fiind valabilă şi adevărată. Dacă guvernarea românească a tăcut mâlc şi nu şi-a expus nicio opinie vizavi de raptul din 28 iunie 1940, poate că nici n-a fost ocupaţie. Poate că într-adevăr URSS-ul a eliberat teritoriul dintre Nistru şi Prut. Altfel, statul-victimă şi-ar fi expus clar opinia, nu s-ar fi făcut că plouă. Dacă doar pe Rusia o doare interpretările istorice, poate că ea are dreptate. Altfel s-ar fi ascuns în tufari, ca alţii…