Cuvântul “român” este rareori folosit neutru în Basarabia, adică ca un substantiv ce ar desemna o persoană de etnie română, din România sau de peste hotarele ei. De regulă, noţiunea abundă de conotaţii, trezind fie admiraţie necondiţionată, fie anxietate, respingere sau chiar ură.
Basarabenii din organizaţiile patriotice, nu prea numeroase de altfel, preferă românul de extracţie medievală. Asocierile sunt bineînţeles automate şi în faţa ochilor ne apar, când ei rostesc cu pietate rrrromân, domnitori, buzdugane, turci răpuşi, tătari traşi în ţeapă, prosoape, icoane şi tot cortegiul de simboluri considerate naţionale. Românismul lor este patetic, agresiv şi păşunist. Dacă vrei să confecţionezi la repezeală un antiromân, apelează la retorica acestor oameni, bine intenţionaţi la o adică, dar care întotdeauna vor obţine exact inversul a ceea ce şi-au propus.
De partea cealaltă, se situează moldovenii sovietizaţi sau mancurtizaţi, aliaţi cu o parte a minorităţilor etnice care şi-au făcut un cult, o meserie din ura faţă de români. Şi aceştia nu pot pronunţa detaşat cuvântul “român”. Termenul în gura lor sună ca o acuzaţie. Sau ca o înjurătură. Dacă te numesc român, o fac cu aerul că ar trebui să începi imediat să te disculpi, să aduci contra-argumente, să negi, să-ţi angajezi un avocat. Doar te-au surprins într-o activitate criminală, pentru care meriţi să fii claustrat! Sunt cel mai bun antidot pentru cazurile în care manifest sentimente oarecum antiromâneşti. Discursurile şi atitudinile lor mă vindecă imediat.
Mă opresc aici cu clasificările. Dar mi-ar plăcea dacă s-ar oferi cineva să le completeze. Poate reuşim să ne cunoaştem mai bine aşa. Offff, românii iştea!!!