Babelor,
Ce ciudate sunt femeile din ziua de azi! Să vedeţi:
Eram la o prietenă, jucam tabinet, când apare nepoată-sa, fată la vreo 26 de ani, arătoasă, energică, femeie ca lumea.
„Of”, zice, „nu ştiu ce să fac. Mă tot caută un băiat, coleg de firmă, că să ies cu el, să mergem la mare, la concert, la teatru, câte şi mai câte. E îndrăgostit de mine, şi şi mie îmi place de el, dar zău n-am acum timp de aşa ceva, am o grămadă de chestii pe cap…”
„Păi”, spun eu, „o chestie în plus nu strică uneori. Cum arată băiatul?”
„Bine, bine de tot, nu asta-i problema…”, zice ea şi oftează iarăşi, şi de fapt a tot oftat cât a stat acolo, cam o dată la trei minute. „Doar că nu ştiu cum să scap de el, nu ştiu ce să mai fac…”
N-am mai zis nimic, că era clar că îmi bat gura degeaba, îi intrau vorbele mele pe o ureche şi îi ieşeau pe cealaltă, dar m-am gândit cum era pe vremea noastră, adică când eu şi Veta eram tinere. Venea un băiat la mine, de exemplu, îmi pupa mâna, cădea în genunchi şi începea să-mi vorbească că mă iubeşte. Eu îl ascultam încercând să mă prefac că-mi pasă, după care îi ziceam „Bine. Dacă vrei să ai o şansă, adu-mi marea şi sarea”. Ăla pleca, se întorcea peste două zile cu marea şi sarea, eu ziceam „Nu-s bune, marea-i prea gri şi sarea are prea puţin iod”, el pleca, se întorcea cu altele, care iarăşi nu-mi plăceau, şi tot aşa. Doar că nu făceam asta din răutate, ci din bunătate: îmi era clar că băiatului respectiv îi lipseşte un scop în viaţă, şi ce mă costa să i-l ofer? Lui îi făceam un bine punându-l la treabă, iar mie îmi făceam un bine pentru că uneori băieţii respectivi veneau cu marea şi sarea perfecte, şi atunci era mişto. Nu mult, dar măcar o vreme, câteva luni, câteva săptămâni, patru zile, cine ştie.
Ei, erau alte vremuri, clar.
Vă pup,
Rhetta