Bănuiesc că mulți îmi vor sări în cap și nu vor înceta să mă acuze de toate relele de pe pămînt, dar totuși vă rog să analizați cele scrise în continuare.
Istoria este șirul de evenimente care s-au întîmplat. Sensul ei se pierde dacă din acestea nu scoatem învățăturile de rigoare.
Cu părere de rău în ziua de astăzi la școală nu învățăm istorie pentru învățăminte, ci pentru un fel de onanism național – steril și absurd.
…
La 28 iunie 1940 URSS înaintează României ultimatum în care cere cedarea Basarabiei.
Motivul invocat evident că este atît de stupid încît nici nu merită menționat.
Alta e problema.
Marea tragedie nu e acest dictat, ci faptul că România oficială de atunci ne-a trădat, ne-a făcut cadou unui imperiu satanic, ne-a aruncat ca pe o cîrpă netrebuincioasă la gunoi.
Frații noștri ne-au lăsat în ghearele ursului fără măcar a încerca să ne apere. Este o rușine și o durere în același timp. România practic și-a pierdut dreptul moral de a mai avea careva pretenții față de aceste pămînturi! Ce drept mai au acum ei să ne aducă careva acuzații?
Să ne amintim și să luăm aminte cine au fost decidenții de atunci: Carol al II-lea și acoliții săi. Această pleiadă cu retorică democrată și apucături mafioto-oligarho-teroristo-dictatoriale, acele partide “naționale” interbelice.
Electoralismul, partidismul, politicianismul, democrația, liberalismul, comunismul, economia de piață, toleranța, drepturile omului, “libertate, agelitate, fraternitate” – aceste modele străine și rușinoase trăirii autentice românești ne-au adus bătăile de cap și ne-au îngenunchiat în fața ofensivei occidentale anticreștine și antinaționale.
Acum să vedem ultimele declarații politicianisto-demagogice de pe la noi:
Tovarășul Ghimpu declară 28 iunie zi de traur și nu știu ce acolo cere Rusiei.
Cîtă prostie!
28 iunie trebuie să fie o zi în care să dăm din deget României și să le arătăm rușinea și nedreptatea pe care au făcut-o atunci (apoi în ’91 și ’92 cînd ne-au lăsat iarăși să ne batem 1 la 1 cu marele urs).
Cu părere de rău trădarea României continuă și în ziua de astăzi….
Umilința și calvarul prin care sîntem nevoiți să trecem de fiecare dată cînd vrem să ne vedem frații de peste Prut pentru obținerea vizei (500 euro în cont, cozi interminabile, atitudine nazistă față de noi), promisiunile gogonate și mizerabile despre redobîndirea cetățeniei și acordul mic de trafic, prin care această autorizație e mai complicat de obținut decît viza. Mai adăugăm tot aici și refuzul parlamentului României din toamna trecută privind ușurarea condițiilor sus-menționate și faptul că din Moldova, în oarecare altă țară din regiune, e mai ușor de plecat decît în România și că din oarecare aceleași țări e mai ușor de ajuns în România decît din Moldova.
Probleme noastre nu sînt din cauza Rusiei și nici din cauza altor țări vecine și nevecine. Durerea cea mare este că între noi încă există un zid invizibil care ne separă, iar România în continuare contribuie la fortificarea lui…
Finlanda în condiții similare în 1939 nu și-a călcat demnitatea națională în picioare, nu și-a manifestat lașitatea românească din ’40, ci a luptat vitejește contra ocupantului, chiar dacă știa cu siguranță că războiul va fi pierdut. Asta le-a dat dreptul moral de a cere independența, conștiința lor a rămas curată.
Asupra noastră însă plutește un roi de muște verzi și mari ca asupra unui rahat mare cît întreaga Românie.
Asta a fost România democratică a anului 1940, asta, cu părere de rău, este România europeană a secolului XXI… asta da, “frăție”!
În ziua de 28 iunie ar trebui să sărbătorim prostia și trădarea, pentru că încă nu le-am îngropat și nu le putem comemora…
Îndosariat la:Uncategorized
