Stimaţi vizitatori ai blogului, recunosc că mă bucură să constat că postările mele suscită interesul diferitelor categorii de public, iar opiniile pe care le expun trezesc reacţii şi creează teme de discuţii.
Pentru mine, dialogul cu cetăţenii reprezintă un exerciţiu firesc al activităţii politice, pentru că le permite lor, cetăţenilor, să cunoască mai bine viziunile mele şi poziţia pe care o am în privinţa diferitelor chestiuni de interes social, iar mie acest dialog îmi permite să fiu în permanenţă în contact cu publicul, să „ţin mâna pe pulsul” preocupărilor şi atitudinilor alegătorilor.
De asemenea, consider că la fel de firesc este dialogul cu oponenţii politici, pentru care am tot respectul în măsura în care ştiu şi ei să respecte bunul simţ, să discute la subiect, în cunoştinţă de cauză, fără populism şi atacuri la persoană. Un asemenea gen de dialog este însă o „pasăre rară” în peisajul retoric autohton. Din păcate, mulţi oponenţi încearcă să camufleze lipsa unei pregătiri temeinice prin fraze tari, care urmăresc mai mult efectul decât eficienţa. Destui politicieni confundă dezbaterea tematică cu demagogia sterilă. Se pune foarte mult accent pe emoţii, ranchiună şi ură politică, în loc să se pună accentul pe raţiune, principii şi tolerare reciprocă. În asemenea condiţii, nu este uşor să păstrezi echilibrul discuţiei şi să nu deviezi de la axa comunicării. Cel mai regretabil e că oamenii simpli, derutaţi de acrobaţiile stilistice şi ideologice ale unor actori politici, devin martori ai unor campanii de ponegrire care nu îmbunătăţesc cu nimic spaţiul nostru politic şi aşa subdezvoltat.
E şi mai dificil să comunici eficient, constructiv, în ajunul alegerilor. E perioada când spiritele se inflamează, iar adversarii politici uzează de cele mai infame tehnici de luptă şi promovare. Şi cu cât e mai mare concurenţa, cu atât e mai aprigă această dorinţă de afirmare a lor. Iar în Republica Moldova, competiţia politică e deosebit de acerbă şi se înscrie într-o formulă destul de originală, care rămâne practic intangibilă de un deceniu şi ceva: există Partidul Comuniştilor, care întruchipează doleanţele electorale ale circa 40-50% din electorat, şi există toate celelalte partide şi partiduţe, unite de ideea „constructivă” şi vajnică a anticomunismului, care întrunesc la un loc cam tot atât cât PCRM de unul singur, care se urăsc de moarte (politică) între ele, care sunt diferite, ca murăturile într-un borcan, dar toate sunt întreţinute în aceeaşi saramură, a „măreţei idei” anti-PCRM.
În asemenea conjunctură, e de aşteptat ca numeroşi anticomunişti să o facă pe dracu’n patru pentru a se poziţiona în ochii electoratului lor drept cei mai înverşunaţi şi cei mai credibili luptători împotriva PCRM. Pentru că electoratului îi este cam dificil să înţeleagă care din cele peste douăzeci de partide e mai anticomunist decât celelalte anticomuniste. Şi aici începe goana declaraţiilor şi acţiunilor anti-PCRM. Cine mai tare loveşte, cine o face mai des, cine e mai original, cine dă „sub centură”, cine „pe la spate”, cine e mai spumos în vorbire, cine e mai cu spume la gură. Aşa, uşor-uşor, competiţia politică se transformă într-o hărţuială ordinară şi se aseamănă cu vânatul ursului de o haită de dulăi. Probabil, aşa înţeleg aceşti oponenţi să câştige votul alegătorilor, prin afişarea de grimase şi încrâncenare.
Se loveşte dur nu doar în partid, se trage cu tunul în liderul PCRM, este pusă pe foc încet familia acestuia, se fac atacuri la persoana înaintaşilor partidului. Unii oponenţi îşi fac în felul acesta publicitate gratuită. Unul dintre aceştia, de exemplu, în loc să rezolve problemele grave ale capitalei, se joacă de-a căutatul brazilor, porneşte „cruciade” împotriva barierelor de circulaţie, dezlănţuie „războaie” împotriva poliţiştilor şi a bastoanelor acestora. Nu sunt psihanalist, dar presupun că Siegmund Freud ar avea ce comenta cu privire la înclinaţia aproape obsesivă a primarului general de Chişinău faţă de obiectele lungi şi subţiri.
Alţi oponenţi sunt nu mai puţin ridicoli. Lovind în PCRM sau comentând acţiunile politicienilor comunişti, ei încearcă să apară în aşa mod în prim-planul atenţiei publice. De exemplu, nu demult o distinsă doamnă unionistă a purces la analizarea comentariilor de pe blogul meu şi a lansat un spaţiu paralel de postare pentru comentatorii mei mai virulenţi şi mai insistenţi. Îi aduc cu acest prilej mulţumiri pentru grija pe care mi-o poartă. Sunt înţelegător. Ce nu face omul ca să fie în treabă şi să apară şi el asociat în contrasens cu cineva din PCRM.
Recent, un alt prospăt acolit al pestriţei tabere anti-PCRM şi-a făcut apariţia în eterul public graţie „datului cu părerea” în adresa unor opinii de-ale mele. Istoricul, pedagogul, omul „cu trei facultăţi”, proaspătul anticomunist, reciclat în MU-ist şi, mai nou, scriitorul de scrisori Victor Stepaniuc şi-a făcut subit apariţia comentând, într-o „epistolă” adresată mie, pe subiecte de macroeconomie şi explicând rolul doctrinelor economice în gestionarea treburilor statului. Înaltă performanţă, n-am ce spune. La celelalte calificative ale respectivului politician îl putem aşadar adăuga şi pe cel de „macroeconomist”.
Bine că s-a lăsat de promovarea moldovenismului, că prin felul în care a ştiut până acum să promoveze ideile moldoveniste, domnul Stepaniuc i-a descurajat până şi pe cei mai aprigi susţinători ai ideii de neam moldovenesc. Atât timp cât moldovenismul era asociat, printr-o ciudată eroare, cu numele Stepaniuc, ideea de moldovenism era ca şi sortită dispariţiei încete. Sper că această perioadă, de discalificantă asociere, a rămas definitiv în trecut.
Acum, cât priveşte acele comentarii epistolare, ca economist de profesie, nu voi da replici de substanţă „tezelor” conţinute în acea „scrisoare deschisă”. Consider că în analizele făcute şi plasate pe blog am prezentat destul de clar politicile economice implementate de guvernarea comunistă şi precum şi criticile aduse situaţiei din prezent. Şi voi continua şi de acum încolo să fac analize profesioniste cu privire la realitatea economică din Republica Moldova.
Scopul acestui articol al meu a fost să atenţionez o dată în plus ameninţarea tot mai vădită, pe toate liniile, care vine de la partidele de pe întreg eşichierul politic ce s-au grupat într-o campanie comună şi orchestrată împotriva PCRM. Pentru aceste partide, a fi anticomunist e un fel de a fi „la modă”, e un fel de a spune ceva alegătorilor atunci când nu ai ce spune. Pentru că e mai uşor să critici, să muşti, să araţă cu degetul, să interzici, să încalci normele democratice, să identifici „ţapi ispăşitori”, să dai vina pe fosta guvernare, decât să faci ceva concret, să construieşti, să propui soluţii eficiente, să asiguri creşterea salariilor, pensiilor burselor.
Chiar dacă aceste partide în realitate, în adâncul lor nu se suportă şi manifestă antipatie ascunsă sau făţişă unele faţă de altele, chiar dacă se află în competiţie între ele, există interese care le impune să mărşăluiască împreună şi să ridice un front comun împotriva PCRM. Numai aşa ele pot pretinde la consolidarea propriului electoral, numai aşa ele îşi imaginează că vor putea „rupe” (vorba lor) din electoratul Partidului Comuniştilor. Iar scopul lor de lungă durată este scoaterea PCRM în afara scenei politice, pentru ca interesele lor şi a patronilor lor să se realizeze fără oprelişte. Oricât de diferite ar fi, aceste partide au o misiune comună – disparţie PCRM. După care – e posibilă şi dispariţia RM. Pentru realizarea acestui „scop” al lor lucrează o maşină propagandistică enormă, nu doar din interior, dar şi din exterior. Iar această propagandă anticomunistă creează aşteptări, creează stări de spirit, creează fanatism şi atitudini bolşevice în gândire.
De aceea, astăzi „anticomunismul” e la modă, la fel cum revine la modă „unionismul”, cum e de bună manieră să eroizezi vandalismul din 7 aprilie, să se susţină că suntem „al doilea stat românesc”, să se declare că premierul şi preşedintele sunt „etnici români”, să se spună că moldovenii sunt o invenţie, nişte mărginiţi, iar noi, locuitorii acestor pământuri, încă de la începuturi suntem de fapt „români”. Aceasta însă e o modă cu semnul minus, nu cu semnul plus. E o tendinţă de a distruge, de a interzice, de a uzurpa, de a umili identitatea, statalitatea.
Stranii vremuri trăim. Vremuri în care există o singură consolare şi speranţă: această modă e una pur politică, e o modă împrumutată, străină nouă, e una impusă de conjunctura politică actuală, care, slavă Domnului, este trecătoare. Cetăţenii simpli au altă optică asupra lucrurilor. Sper din tot sufletul că ei vor şti să-şi apere şi identitatea, şi tradiţiile neschimbătoare, şi existenţa statului. Pentru foarte mulţi dintre ei, a fi cu comuniştii înseamnă în primul rând a opta pentru aceste valori fundamentale. Şi alegerile vor demonstra această atitudine a moldovenilor. În ciuda oricărei propagande antimoldoveneşti.
Dar până atunci, competiţia „murăturilor politice” continuă. Pentru că nu există pentru multele partide un alt mijloc de a se face remarcate şi a defila în ochii publicului, decât a se declara anticomuniste, de a concura în anticomunism. Pentru că nu există pentru ele un alt mod de a găsi sprijinul sponsorilor influenţi. Anticomunismul încă le mai aduce unora din ele voturi, şi venituri. De aceea, ştiu că vor urma alte atacuri, alte lovituri, alte „scrisori”, alţi adversari îşi vor pune „facultăţile” în funcţiune. Aşa e „moda” acum. Eu însă îmi pun nădejdea în susţinerea alegătorilor şi în tradiţiile moldoveneşti. Şi tradiţiile vor învinge în cele din urmă.