E ciudat sentimentul de jenă pe care-l resimte un militant pentru drepturile omului basarabean, oarecum cosmopolit în esenţa sa, atunci când este invitat să se pronunţe asupra unor evenimente traumatizante pentru poporul din care provine. Asta deoarece, tradiţional, se porneşte de la ideea că am insulta minorităţile etnice, în special pe ruşi, dacă vom afirma deschis că, de fapt, am fost ocupaţi acum 7 decenii, că armata sovietică a fost una de ocupaţie, nu de eliberare şi altele. Aceştia s-ar simţi direcţi vizaţi şi agresaţi de raţionamentele în cauză. În consecinţă, se crede că ar fi ma tacticios să se treacă pur şi simplu cu vederea toate probleme sensibile care i-ar putea răni pe cei obişnuiţi să fie receptaţi într-un anumit fel până acum. Totodată, nimeni nu se va atinge nici de sărbătorile lor, care, pentru populaţia băştinaşă, ar avea conotaţii deloc luminoase, asociate mai degrabă cu culorile sumbre ale doliului. Şi în acest caz vor fi invocate exact aceleaşi argumente. Cei ce obişnuiau până acum să serbeze şi să imprime sens unui eveniment sau altul sunt excesivi de sensibili şi nu se cade să-i indispunem. Doar nu suntem grobieni.
- Dar nu aveţi şi voi sentimente, emoţii ori cum se mai spune, sensibilitate?
- Ei, noi ne-am obişnuit deja.
Sunt curios dacă cineva din Africa de Sud s-ar jena să vorbeasă despre segregarea rasială operată de minoritarii albi acum câteva decenii la nivel de politică de stat, de frică să nu-i ofenseze pe albi. Dacă polonezii ar sacrifica memoria celor asasinaţi de sovietici la Hatân, punând crimele pe seama naziştilor, în schimbul unui preţ mai avantajos la combustibil. Dacă evreii, în numele corectitudinii politice, ar uita de Holocaust, ca să nu-i supere pe nemţi.
De ce doar noi, basarabenii, trebuie să ne scuzăm la tot pasul că am fost asasinaţi, deportaţi, ocupaţi, de parcă am fi comandat noi “distracţia”? Să-i convingem pe cei războinici, care au emis verdicte (şi o fac în continuare), au asasinat pe cine au vrut, că nu suntem naţionalişti, faşâşti, nazişti.
De ce nu am pune punctul pe “i”, făcând afirmaţii corecte din punct de vedere istoric, dar probabil inestetice la nivel de corectitudine politică? Oricum, o prietenie adevărată sau cel puţin toleranţă între etniile conlocuitoare nu poate fi clădită pe minciună. A venit timpul să fie cunoscute adevăratele victime, iar “eliberatorii” ar putea să admită cel puţin că adevărul istoric nu este sinonim cu forţa armelor ori nu poate fi impus întotdeauna de învingători sau ocupanţi.