Azi am descoperit ceva. Îmi place harmonica. E mică şi sunătoare, e tristă şi zburlie. Îmi place tare harmonica, cred că îmbătrînesc...sau poate doar mă schimb. Vă dau un boţ de link să mă înţelegeţi mai bine:

Charlie McCoy

are un sunet ce nu e valerianic precum cel de pian, nici nu e strident (în sensul frumos al cuvîntului) precum vioara, e ceva...atît de...nu e "haţ-de-suflet"...nu e nici nobleţe în ea...e pur şi simplu, aproape...iar uneori aproape e cel mai simplu, căci nu trebuie să cauţi cuvinte să explici.