Este aproape ora 19.00. Cobor din microbuz ţinându-mi maxilarul în mâini să nu cadă pe jos. Oau! Ăsta da Hotel. Arată ca reşedinţă unui duce. Alb, cu anexele din cărămidă roşie, cu un lăcuşor chiar sub ferestre - nu pare real, ci din cărţile poştale pe care le trimiteam pe vremuri. Hotelul se numeşte lung şi de nereţinut “Bilderberg Résidence Groot Heideborgh”. Are 5 stele şi pare pierdut într-o mare de verdeaţă.
Nu vedem orăşelul Apeldoorn deoarece suntem undeva în afara lui, într-o pădure. Şoferul nostru, Franz, ne-a cam turnat gogoşi: cică bântuie mistreţi prin crâng şi nu ne recomandă plimbări, mai ales nocturne. De-al dracului, dar tot m-am dus să văd pădurea. Nici urmă de mistreţi. Pădurea părea nepopulată de animale, iar mâna omului se putea observa peste tot. La ei, până şi pădurile sunt curate, iar crengile căzute sunt adunate în snopi, ci nu stau înşirate alandala.
Pentru că stomacul mi se strângea, maţele îmi chiorăiau, las examinarea hotelului pentru momente mai sătule şi mă cazez. Camera? Nimic deosebit. De fapt, eu urăsc toate camerele de hotel. Mi se par reci, neprietenoase şi încerc să stau cât mai puţin acolo. Îmi aranjez repede lucrurile, scot laptopul şi trăiesc prima mare dezamăgire din Olanda: internetul din hotel nu este gratuit! Buăhăhăi! Până şi la noi, în Românica, în hotel ai internet cât poţi duce. Desigur, “dijeaba”, adică “moca”. “Bre, da chitroşi îs olandezii ăştia”, îmi zic în gând coborând scările în fugă. Tipa de la recepţie îmi confirmă zâmbind că trebuie să scot euroii pentru net şi îmi spune preţurile: 15 euro pentru 24 de ore. Ohoho! Nu dau eu bani pentru a naviga pe internet. Sunt român obişnuit cu mocăciune. Aşa că - ”never”.
Pe de altă parte, mă bucur: o să mă pot dezlipi de calculator şi o să savurez experienţele călătoriei mai pe îndelete. Dar, hai la masă, căci mi se lipeşte burta de spate. Cuţitele, furculiţele sunt pregătite, paharele sunt aranjate, farfuriile ne aşteaptă atât pe noi, cât şi mâncarea ce trebuie să fie servită. Of, mai repede. Vine mâncarea: a doua dezamăgire. Are legătură cu pâinea. Nişte pâinici mici, micuţe, minuscule - să le cauţi cu lupa prin coşuleţ, nu alta. Avem şi unt pe masă, aşa că, în 5 secunde toată pâinea dispare ca prin minune. “More bread, please”, îl rugăm pe chelner care pare ardelean în mişcări, mult prea încet. Şi cea de-a doua porţie de pâine, şi cea de-a treia, şi cea de-a patra dispar ca în gaura neagră - de fapt în stomacurile noastre. Un pic mai puşi la cale, înveseliţi de vinul bunişor, dar totuşi flămânzi începem să glumim: ba că le mâncam proviziile de pâine de la al doilea război mondial, ba că rămâne ţara fără rezerva strategică de pâine, ba că nu au ei în toată ţara atâta pâine câtă putem să mâncăm noi, “bre, voi aţi văzut vreun spic de grâu în tot drumul nostru de la Amsterdam până aici?” mai întreb eu. Între timp, chelnerii s-au prins că “more bread”, înseamnă chiar “more bread”. Coşurile sunt mai pline, iar pâinea un pic mai mare. Avem glume şi pentru asta: ne-au adus altfel de pâine, semn rău, o cam termină, dimineaţa nu mai avem…
Între timp apare şi mâncarea. Înfulec cu decenţă salata ciudată şi carnea cu sos fără gust. Abia după ce am mâncat-o realizez că puteam să presor sare şi piper s-o fac comestibilă. Drept se spune că “foamea dă pe de-a dreptul”.
Cu burţile pline, ieşim pe terasa hotelului. Aerul olandez este umed şi plăcut. Buna dispoziţie ca urmare a glumelor legate de pâine ne urmăreşte şi aici. Facem poze, inventăm alte bancuri, desigur, despre pâine şi din hăhăială în hăhăială nici nu realizăm cum se face 10 seara. N-aveam de unde să ştim, afară este în continuare zi. Aha, nopţile albe mă străfulgeră. Merg în cameră şi trag toate perdelele să nu mă deranjeze lumina albă de care parcă nu ai scăpare. Dau drumul un pic la televizor să văd ce este de capul televiziunii din această ţară. Politică, politică, fotbal, aha, muzică. Aici mă frec la ochi în neştire. Pe cine văd eu, în camera de hotel din Apeldoorn, în Olanda? Pe manelistul Costi Ioniţă, care cântă nuş’ce în engleză. Da, bre, dar nu scap de tine nici aici? Închid televizorul, fac baie şi mă culc. (VA URMA)