ÎNVĂŢĂTURA ADEVĂRULUI

Imitatiunea lui Cristos cap III

ÎNVĂŢĂTURA ADEVĂRULUI
1. Ferice de cel luminat nemijlocit de învăţătura adevărului însuşi, nu de tîlcul întrezărit al unor chipuri şi vorbe trecătoare. Părerile şi simţurile omeneşti înşeală într-adevăr adeseori, vederea lor e scurtă. Ce rost poate avea să iscodeşti cu mintea, pînă în pînzele albe, lucruri ascunse ori învăluite în negura tainei, de vreme ce la ceasul judecăţii nimeni nu-ţi va cere vreodată socoteală de necunoaşterea lor? Mare nesăbuinţă e să ţii morţiş la cercetarea şi iscodirea fără rost a unor lucruri nefolositoare, ba chiar păgubitoare, lăsînd deoparte tocmai pe cele mai trebuincioase şi mai folositoare. Ca, ochi avînd, să nu vedem,
2. De ce ne-ar păsa atît de mult de deosebirea filosofică dintre fire şi speţă? Cel căruia Cuvîntul etern îi vorbeşte se poate lipsi de felurimea şi sumedenia părerilor omeneşti. Toate îşi trag obîrşia dintr-un singur Cuvînt, toate se rostesc într-un glas; e însuşi izvorul şi începutul care pe noi, acum, ne cheamă ca să ne vorbească. Fără El nimeni nu poate dobîndi înţelegere, fără El nu-i cu putinţă o judecată dreaptă. Cel pentru care toate sînt una, pe toate la un rost aducînd, şi una vă-zînd întru toate, acela poate fi statornic în sufletul său, întemeiat cu totul pe pacea lui Dumnezeu. O, Dumnezeule, adevărul meu, fă să fiu una cu tine, întru iubire fără sfîrşit! Searbădă e citirea, searbădă ascultarea din cărţi: tu singur eşti tot ce-mi doresc şi tot ceea ce vreau. Învăţaţii să păstreze tăcerea, amuţească gura făpturii înaintea feţei taie: vorbeşte-mi, Doamne, tu singur.
3. Cu cît mai adunat întru sine va fi cineva -cu cît mai limpezite cugetul şi inima lui - cu atît mai uşor îi va fi să priceapă lucruri mai multe, mai înalte şi mai nepătrunse, căci, pentru el, lumina înţelegerii vine de sus. O minte limpede, curată şi statornică nu se risipeşte în mijlocul îndatoririlor zilnice - oricît de multe ar fi chemată să facă, căci pe toate le săvîrşeşte cu gîndul la Dumnezeu, străduindu-se să scuture, din iăuntrul său, toată căutarea de sine. Ce anume.te stînjeneşte şi-ţi aduce mai multe necazuri pe cap, dacă nu tocmai pofta neînfrînată a inimii, lăsată în voia ei? Omul drept şi evlavios îşi lămureşte mai întîi pe dinăuntru rostul faptelor sale, abia apoi trece la ceea ce are de săvîrşit şi săvîrşeşte pe din afară; şi nu se lasă mînat încotro l-ar îmbia imboldurile stricate ale firii ci, el însuşi stăpîn, le ţine pe toate cu tărie sub cîrma şi îndrumarea dreptei judecăţi. Care luptă este mai aprigă decît a aceluia care vrea să se biruiască pe sine? într-adevăr, aceasta s-ar cuveni să fie grija noastră dintîi: să ne biruim pe noi înşine, zi de zi să sporim în putere, pas cu pas şi ceas cu ceas, înaintînd pe calea binelui.
4. Orice desăvîrşire în această viaţă îşi are partea ei de nedesăvîrşire şi nu-i cunoaştere sau cugetare înaltă nescutită de taine şi umbre. Cunoaşterea smerită de sine e o cale mai sigură spre Dumnezeu decît iscodirea adîncurilor ştiinţei. Nu că ştiinţa sau cunoaşterea oricărui lucru ca atare nu ar fi bună în sine, rînduită şi vrută chiar de Dumnezeu; dar pentru că mai de preţ e conştiinţa curată şi o viaţă cinstită. Şi tocmai fiindcă numeroşi sînt cei ce se silesc să adune cunoştinţe, mai curînd decît să ducă o viaţă dreaptă şi sfîntă, atît de des vedem cum atîţia ajung să rătăcească drumul şi să aducă la urmă rod puţin sau deloc.
5. O, atîta silinţă de şi-ar da - pentru a plivi şi stîrpi viciile şi a răsădi în sufletele lor virtutea -, cită strădanie irosesc fără oprire în dezbateri, n-ar fi atîtea rele şi atîta smintire în rîndul credincioşilor, şi nici atîta delăsare în mănăstiri. Căci de un lucru putem fi siguri: în ziua judecăţii nu vom fi întrebaţi ce cărţi am citit, ci ce fel de fapte am să-vîrşit, nimeni nu va cerceta cît de iscusiţi am fost în vorbire, ci cît de creştineşte ne-am trăit zilele pe pămînt. Spune-mi, unde s-au dus toţi cei care, pînă nu de mult, erau socotiţi drept mari învăţători şi domni, cei care, pînă mai ieri, pe cînd trăiau încă, se bucurau de o faimă înfloritoare pentru ştiinţa lor de carte? Scaunele lor sînt goale şi au fost date altora, şi mă întreb dacă cineva îşi mai aminteşte de ei. Cît timp au fost în viaţă, treceau drept bărbaţi de vază dar iată, nimeni, acum, nu-i mai pomeneşte.
6. O, cît de repede se stinge şi amuţeşte toată slava lumii! Ce bine ar fi fost dacă viaţa le-ar fi fost pe potriva ştiinţei de carte! Atunci, cu adevărat, citirile şi învăţătura lor ar fi avut un rost. Şi cîţi în această viaţă nu se pierd, cu toată ştiinţa lor zadarnică de carte, pentru că prea puţin se sinchisesc de slujirea iui Dumnezeu! Şi tocmai pentru că în loc să se smerească pe sine le place mai cu-rînd să treacă drept oameni de vază, în fumurile gîndului lor se mistuie pînă ce pier. Cu adevărat mare e cel ce are în suflet dragoste mare. Cu adevărat mare este cel care se socoteşte pe sine mic şi toată fala şi slava lumii o socoteşte fără preţ. Să-buit cu adevărat este acela care toate bunătăţile pămîntului le socoteşte gunoi, ca să cîştige pe Cris-tos (Fil 3, 8). Şi învăţat cu adevărat e cel care se leapădă de voinţa sa, spre a putea face numai voia lui Dumnezeu.