Îmi pare numai, sau Chişinăul chiar e un oraş deprimant? În care nu prea ai arhitectură frumoasă la care să te uiţi. De asta e plin de femei care aproape că mârâie înfundat dacă observă că te uiţi la prada bărbaţii sau copiii lor, şi-s gata, dacă ceva, să-şi înfigă colţii în umărul tău.
Aici tinerii se grăbesc să îmbătrânească. În sacouri negre şi serioşi la faţă, încearcă să prindă vrabia şi s-o ţină strâns în mână. Atât de strâns, că o înnăduşă. Pe urmă îşi bagă colţii în cadavrul ei călduţ şi o mănâncă cu tot cu cioc şi gheare. Din lăcomia caracteristică omului care niciodată n-a mâncat pe săturate. Pentru care sucul de portocală proaspăt stors va rămâne pentru toată viaţa un lux, după care va sta la rând, într-un ghetou turistic din Turcia, cu un bidon de plastic în mână.
Oamenii din Chişinău par bătrâni, foarte bătrâni. Şi foarte obosiţi. Pământul dacă se ţine totuşi pe ceva, nu se ţine pe umerii a trei atlanţi, ci pe spinarea a trei femei moldovence, încă tinere, încărcate cu pungi şi sacoşe şi cu privirea obosită aruncată undeva sub picioarele lor.
În aceast context se înscriu armonios panourile cu doi oameni în negru, care par a scruta eroic rezerbaţia peizagistică Moldova, ca nişte cioroi în ţântirim, gata să înceapă a ţipa macabru. Dacă Tovarăşul Ceresc a aprobat cumva candidaturile lui Pasat şi Cantarean, ambii cu epoleţi, la funcţia de apologeţi ai ortodoxiei, asta chiar mă bucură. Un simţ al unorului atât de fin este în stare să mă împace cu obişnuita sa pisălogie divină.
Într-un cuvânt, planurile mele de vacanţă s-au conturat definitiv. Xоть тушкой, хоть чучелом, şi, dacă se poate, într-un loc unde figurile mohorâte şi bărboase s-au mutat la teatru, unde se dă suc de portocale anul împrejur, iar babele umblă în pantofi cu toc cui.