Uneori am impresia că toţi militarii din lume sunt făcuţi de aceeaşi mamă. În fosta URSS, mulţi dintre cei care şi-au făcut serviciul militar în Afganistan obişnuiau să se bată cu pumnii în piept, cerând de la public, de la admiratorii lor fideli sau de la victimele întâmplătoare un respect ce aducea mai mult a veneraţie: “Ăi, tu ştii unde-am slujît eu? În Afganistan!”. Deci, oricine putea s-o încaseze dacă nu cunoştea starea de lucruri şi nu se conforma situaţiei impusă de trecutul lor războinic.
Dar am realizat că peste Ocean e cam acelaşi lucru. Recent, doi infanterişti marini l-au bătut până la pierderea cunoştinţei pe un cetăţean american care, li s-a năzărit lor, le-ar fi clipit provocator din ochi, ceea ce le-a şi provocat furia. În schimb, martorii şi cetăţeanul agresat fizic declară altceva: “Au început să mă înjure, crezând că le clipesc din ochi, deşi le-am explicat că ţin ochii semideschişi din cauza oboselii”. Asta a fost ultima scena pe care o ţine minte cetăţeanul bătut, pentru că a fost lovit cu pumnul în ceafă atunci când s-a întors să plece şi şi-a pierdut cunoştinţa. Sunt bine pregătiţi infanteriştii iştea, merită într-adevăr tot respectul.
Şi cum credeţi că şi-au justificat gestul agresorii, înainte de a-şi deconecta victima de la realitate? Invocând eternul discurs, bineînţeles adaptat: ”Wăi, noi am slujât în Irak. Ăi înţeles blea?”.
Probabil, victima nu a fost impresionată la modul cuvenit de solemnitatea momentului, de gravitatea faptei sale şi a încasat-o după merit. Ca să ştie altă dată cum să-şi coordoneze emoţiile şi reflexele.