Unii dintre principalii vinovaţi de introducerea religiei în şcoală vor fi profesorii moldavi, majoritatea lor fiind profi doar cu numele. Dacă cadrele didactice s-ar împotrivi îndoctrinării religioase în şcoală, religia n-ar avea nicio şansă să pătrundă într-un spaţiu în care nu are ce căuta. Dar nu cred că trebuie să avem pretenţii prea mari de la profii moldavi, în special de la cei cu profil umanist. După ce absolvesc o şcoală chinuită în localitatea natală, ei merg la facultăţile de îndoctrinare din Chişinău ori Bălţi, mulţi din ei absolvindu-le prin corespondenţă. Profesoarele arse de soarele dogorâtor vin la sesiune, după ce au prăşit hectare de ogoare, cu o casă de copii, uneori şi cu un copil în burtă, să susţină examene.
Nu e surprinzător că profii de română ori de istorie, în majoritatea lor, sunt cu ambele mâini pentru religia în şcoală. În vocabularul lor, verbul ” a se închina” e la loc de cinste. Discursurile moldovenilor sunt împestriţate cu acest cuvânt. Ei se închină profesorilor, părinţilor, poeţilor, femeii, pokilor… – oameni cu literă mare (în dedicaţiile muzicale, la radio), nu şi în viaţa reală, pentru că îşi imaginează că sună frumos. A te închina trece drept un gest nobil pe aici. Şi marele poet-paysan, Grigore Vieru, îl folosea la tot pasul, în poezii şi interviuri. Cred că el e cel ce-a iniţiat moda închinatului, transformându-l într-un ideal.
Asta e. Trebuie să ne resemnăm. Suntem un popor de ţărani, în plin secol XXI. Ne mândrim cu prosoape, ostropăţuri, religie, murături… De la nişte ţărănoi nici nu poţi cere mai mult. Daţi-ne religie în şcoală, că nu suntem suficient de întunecaţi!