Vă mai amintiţi de filmele sovietice eroicoase, în care protagoniştii sau eroii secundari nu găsesc nimic altceva să strige în faţa plutonului de execuţie decât “Trăiască Patria!”, “Moarte duşmanului!”, “Uraaaaa!”. Chiar azi la un canal de propagandă rusesc, specializat pe filme cu eroi-sovietici-care-zdrobesc-duşmanul s-a relatat despre moartea unuia din ei. Şi ce credeţi că a spus înainte de moarte? Ura (cu accentul pe ultima silaba). Dar nu strigat, ci cu o voce şoptită. Probabil nu mai avea puteri să strige cu ură, din toate puterile. Exact asta făceau sovieticii întotdeauna înainte de moarte.
Totuşi, nu înţeleg de ce condamnaţii simţeau necesitatea să strige lozinci când conştientizau că vor fi ucişi? Ritualul era obligatoriu? Sau era mai degrabă partea obligatorie a naraţiunii pe care cronicarul trebuia s-o transmită celor din spatele frontului. De ce oare? Ca să-i umple de respect şi pietate? Însă dacă e repetat obsesiv, ritualul se automatizează şi devine absurd. Poate chiar banc. E ca un proces de producţie la o fabrică. Duşmanul cu arma în mână, victimele cu strigătul în gură, lozinca ce trebuia strigată, cu ură sau doar în şoaptă, ca execuţia să devină oarecum completă.
Fără îndoială, Statul îşi considera, ca întotdeauna, idioţi supuşii şi le născocea poveşti pe măsură. Le înfăţişa carnea de tun absorbită de idei şi sentimente patriotice până în ultima clipa a vieţii. Desigur, la ce altceva se putea gândi un om înainte de a primi un glonte în cap? Poate la copiii săi, la nevastă, părinţi, fraţi, surori? Să fim serioşi. Cine se mai gândeşte la astfel de prostii înainte de moarte. Asta e valabil doar pentru egoişti. Eroii adevăraţi tre’ să se gândească la patrie, şi să scandeze lozinci potrivite. Că doar n-or muri ca nişte muţi.