China este pe locul III în lume după dimensiunea economiei, după volumul de emisii de gaze cu efect de seră și numărul populației este pe locul I în lume. Cîțiva ani la rînd economia Chinei înregistrează o crește anuală de 10%, datorită forței de muncă ieftine și exporturilor. Conform datelor Băncii Mondiale, cererea pentru energie în China se va dubla în următorii 10 – 15 ani. În fiecare săptămînă este deschisă o centrală termo – electrică pe cărbune, la fel a crescut dramatic și volumul de petrol importat în China.

În ultimii 20 de ani în China au fost înregistrată ceea mai mare rată de migrație. În anii 90 a secolului trecut spre estul dezvoltat au migrat peste 103 mln locuitori, pînă în 2025 se vor alătura încă 243 mln.( “China Is On the Move”, Newsweek International 12/12/05). În China sunt peste 60 de orașe, cu peste un milion de locuitori, iar populația Shanghai – ului este mai mare decît populația Australiei.

Miracolul economic chinez are prețul său. Aceste schimbări uluitoare au creat decalaje enorme atît în China însuși, cît și pe arena internațională. În China tot mai mult se simte diferențierea dintre estul industrializat și vestul agrar, de unde și provin valurile de migrații. 70% din resursele acvatice din China nu mai pot fi utilizate decît pentru necesități industriale. Practic întregul masiv forestier din China a fost consumat pentru a alimenta creșterea economică și populația care se află în creștere. Sistemul social la fel nu reușește să facă față dinamicii economice. Puțină lume este la curent cu faptul că în China nu există institutul asigurări sociale și pensionare care ar cuprinde majoritatea populației Chinei. Pentru a reduce creșterea populației, încă în anii 70 a secolului trecut, în China a fost adoptată politica “O familie – un copil”, ceea ce înseamnă că fiecare familie nu poate avea mai mult de un copil la 7 ani. În China astăzi sunt cu 400 mln locuitori mai puțini decît ar putea fi. Unii savanți din Occident au apreciat aceste măsuri de austeritate drept cea mai efectivă metodă în lupta cu schimbările climatice.

Rolul Chinei a crescut dramatic și în societatea globală datorită succeselor sale economice și politicii sale pe plan internațional. Însă, nu întotdeauna China s-a grăbit să-și asume responsabilitățile de putere mondială. Spre deosebire de SUA, care își alege prietenii după modul de a gîndii și pentru ajutorul său cere în schimb reforme democratice, China este disponibilă să coopereze nediscriminatoriu cu oricine regim, fără a interveni în politica internă a partenerilor săi. Acest lucru este determinat în special de interesele sale economice, care de regulă necesită colaborarea cu state cu multe multe resurse precum este Iranul, Coreea de Nord, Congo, Zimbabwe, Livia, și lista nu se termină aici. Realitatea constă în faptul că creșterea economică mondială depinde de costul forței de muncă chineze și costul valutei naționale a Chinei în raport cu valutele principale.

În cadrul negocierilor climatice sub ospiciul ONU, China este unul din actorii cheie al acestui proces. Fiind cel mai mare poluator din lume, China este liderul neformal al statelor care refuză să accepte oricare angajament în ceea ce ține de reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră și combaterea încălzirii globale. Tot China a beneficiat de cele mai multe proiecte și susținere financiară în cadrul mecanismelor stabilite de Convenția – Cadru ONU pentru Schimbările Climatice. Insuccesul Conferinței Părților din Copenhaga în mare parte a fost determinat de poziția Chinei și Indiei, care au refuzat să accepte semnarea unui acord obligatoriu.

Guvernul chinez motivează refuzul său de a se conforma mainstream – ului prin faptul că un acord obligatoriu de limitare a emisiilor de gaze cu efect de seră ar compromite creșterea economică. La fel, autoritățile de la Beijing invocă politica dublelor standarde ale Occidentului, care și-a transferat cele mai murdare industrii în China și acum acum îi cere reduceri masive de emisii din contul prosperității sale economice – cel mai important factor în combaterea sărăciei omniprezente în China. De asemenea, mărul discordiei dintre Occident și China este faptul că multe state industrializate refuză să-și reducă emisiile sau nu au reușit să – și respecte angajamentele stipulate în Protocolul de la Kyoto, iar oficialii chinezi nu vor fi de acord să sacrifice creșterea economică fără tehnologiile și investițiile Occidentului.

Totuși, acest refuz semnifică mai degrabă o căutare a unei căi proprii în soluționarea problemelor poluării și dezvoltării economice. Oficialii de la Beijing au anunțat de nenumărate ori despre intențiile sale de a schimba situația în ceea ce ține mediul înconjurător și dezvoltarea economică durabilă. China suferă cel mai mult de pe urma poluării și degradării mediului și este cointeresată nu mai puțin decît restul lumii în stabilizarea emisiilor care ar preveni încălzirea globală cu 2 grade C.