Există un spaţiu în mintea mea unde, împotriva tuturor dovezilor din realitate, se cred numai lucruri bune. Că oamenii sunt deosebiţi, că se poartă amabil unii cu ceilalţi, că unii se iubesc cu alţii, că oricare loc din lume e o aglomerare de suflete şi aşa mai departe. Aici adun altfel de dovezi: întîlniri incredibile, întîmplări ireale, unele, recunosc, deformate de nevoia mea disperată de a vedea binele. Şi acest spaţiu se face tot mai mic, cred că se va micşora pînă într-o zi cînd n-o să mai rămînă nimic din el.
---Am pornit, acum nu mai ştiu cîte luni (ani?), într-o aventură emoţionantă, de care mă minunez în fiecare zi. Cînd realizează asta, unii se căsătoresc, alţii fac cadouri, unii pleacă pe Lună...eu scriu pe blog :) timp în care cu toţii ştim că interacţiunile virtuale sunt inconsistente, comunicarea e lipsită de originalitate şi copiii ne devin dependenţi de facebook. Sau nu.
---Am descoperit opera. Şi m-am gîndit ca în loc să ascult opera virtuală, să acord puţin respect realităţii. Şi mă întreb: ce fel de oameni mai merg la filarmonică şi operă? cum trebuie să fii, cum să arăţi? cum e?