Babelor,
Tocmai am rechemat în amintire o discuţie avută acum câteva săptămâni cu nişte lume. Lume bună, lume inteligentă, lume intelectuală. Ne întâlnisem în locul ăla din spatele Cărtureştiului, mâncam salate scumpe şi beam beri şi sucuri şi vorbeam despre filme. Ca de obicei când se vorbeşte despre filme, am ajuns cu vorba la Când vreau să fluier, fluier. Din şase sau şapte oameni câţi eram la masă, nu văzuse nimeni filmul, dar fiecare – inclusiv eu – avea o părere. Proastă, normal. Eu ziceam că-i un căcat pentru că nu-mi plăcuse trailerul, altcineva zicea că-i un căcat pentru că “iarăşi social, iarăşi violenţă gratuită, iarăşi probleme legate de imigranţi”, altul nu era de-acord cu filmul pentru că pe regizor îl cheamă Florin, şi aşa mai departe. Vorbeam cu toţii pe lângă, şi eram foarte convinşi de marile adevăruri pe care le spuneam. În cele din urmă am căzut de-acord că-i o prostie şi că nu merită văzut, am mai comandat o bere şi o salată şi gata.
Şi asta este, iată, una dintre cele două laturi ale românismului: sau îţi place ceva pentru că este românesc, sau nu-ţi place din acelaşi motiv. Cale de mijloc o exista, dar nu prea merge nimeni pe ea (adică să vezi un film şi să-ţi placă sau nu pentru că este bun sau prost). Ce-i mai rău este că deşi sunt conştientă de superficialitatea analizei mele cinematografice bazate pe un trailer, ştiu la fel de bine că n-o să văd filmul ăla prea repede.
Ruşine mie.