Replica universală a religioşilor, indiferent de confesiunea pe care o împărtăşesc, la învinuirea că religia lor incită mai degrabă la crimă decât la iubire pentru oameni, este că ultimii ar înţelege greşit mesajul Cărţii Sfinte, interpretând-o la bunul lor plac, ceea ce şi declanşează fărădelegile sângeroase, imoralitatea evidentă.
Creştinismul, islamul şi restul SRL-urilor religioase moderne care pretind că la baza lor ar sta dragostea sau respectul pentru semeni ori fiinţele vii, pentru viaţă, au căsăpit totuşi de-a lungul istoriei sute de milioane de oameni, motivându-şi vărsarea de sânge prin indicaţiile şi recomandările cărţilor sfinte. Deci, iubirea pentru aproapele s-a transformat miraculos, în urma unor interpretări rafinate, exact în opusul ei, crimele fiind justificate teologic prin raportarea la normele şi valorile religiilor “Iubirii” sau cel puţin care condamnă formal vărsarea de sânge.
În continuare, vă propun un exerciţiu de imaginaţie. Să presupunem că la baza religiilor ar sta imperativul urii, al asasinatului pe post de ritual iniţiatic. Ar încerca credincioşii să le ocolească preceptele şi să le interpreteze în sensul iubirii faţă de oameni? Ar încerca să o întoarcă la 180 de grade şi să convertească preceptele ucigaşe în opusul lor, în sensul comiterii faptelor bune, în spiritul iubirii faţă de aproapele, în situaţia în care moralitatea înseamnă crimă? Sau cel puţin spiritul religioşilor ar fi traversat de astfel de impulsuri? Măcar la nivel rudimentar.