Nicio şcoală din Chişinău nu va beneficia de reparaţii capitale, titrează un site de ştiri. Pentru că bugetul municipal nu dispune de resurse. Ca şi în ceilalţi ani, grosul cheltuilor legate de renovări vor cădea pe spatele părinţilor. Şi în aceste condiţii, Statul, Biserica, Şcoala, mulţi profesori şi părinţi optează pentru studierea religiei în şcoală. Dar se ştie că predarea unei discipline şcolare implică nişte costuri pipărate: rechizitele, salariile proferilor de profil, sălile de studiu etc. Nu ar fi logic ce banii alocaţi care vor fi alocaţi pentru o disciplină care urmează să devină şcolară (deşi locul ei e în biserică ori în şcolile private, pentru cei care îşi permit luxul să arunce bani pe baliverne religioase), să fie utilizaţi pentru reparaţia şcolilor? Dacă acum starea de lucruri e atât de gravă, ce se va întâmpla după ce cheltuielile instituţiilor de învăţământ vor spori substanţial în urma introducerii religiei în şcoală? Părinţii cel puţin conştientizează că povara care va apăsa pe umerii lor va fi cu mult mai grea, că eforturile lor vor fi canalizate în direcţia satisfacerii orgoliilor stupide ale unor şamani aroganţi din preistorie, nedemne pentru secolul 21, pentru persoanele instruite ce vor să-şi pregătească copiii să supravieţuiască în această epocă, nu în peşteri feudale?
Cu siguranţă că şcolile nu-şi pot permite încă multe alte lucruri de primă necesitate. Pe lângă faptul că nu pot efectua o simplă reparaţie (din cauza lipsei banilor, evident), câte instituţii de învăţământ sunt înzestrate cu numărul necesar de computere? Nu mai vorbesc de şcolile rurale, unde anumite discipline nu se predau din cauza insuficienţei cronice de profesori, care nu acceptă să activeze în sălbăticie, în locaităţile care seamănă cu o tundră, la un salariu mizerabil. Şi în aceste condiţii, cea mai arzătoare problemă pe care urmează să o soluţioneze Ministerul Educaţiei, este introducerea religiei în şcoală. Nu-mi rămâne decât să mai constat o dată ce neam de inconştienţi suntem!