Hai să nu mai hămăim UNIREA…

În urmă cu vreo 14 ani, pe când comuniştii depuneau eforturi considerabile să iasă din colţul în care îi băgaseră democraţii vremii, iar eu eram încă eram la şcoală, o profesoară de limba română (nu era profesoara mea) ne ţinea lecţii de viaţă, spunându-ne că noi moldovenii suferim de naţionalism excesiv, iar această boală acută ne împiedică să votăm cum trebuie şi pe cine trebuie şi că merităm să trecem prin toate chinurile Iadului pentru că partidul pe care îl susţinea aceasta nu mai avea acelaşi număr de mandate, iar comuniştii reintră în circuitul politic de la Chişinău. Ceea ce înţelesesem eu atunci de la acea Doamnă era faptul că părinţii noştri nu au votat corect şi din această cauză viitorul ei era pus în pericol, iar noi suntem principalii responsabili.

Naţionalism excesiv…. păi cum să te gândeşti la noţiunea de naţionalism excesiv în momentul în care cineva spune că părintele tău nu gândeşte corect?! Cum îndrăzneşte cineva să spună că eşti cam retardat din cauza unei opţiuni politice pe care nici măcar nu ţi-ai exprimat-o? Nu aveam pe atunci nici măcar capacitate de exerciţiu limitată, iar cineva încerca să mă convingă că sufăr de naţionalism excesiv… .

Au trecut anii, iar eu deja am simţit cum e să-ţi exprimi alegerea politică şi am înţeles ce înseamnă să ai responsabilitatea votului tău, să îţi asumi alegerea făcută. Cu toate acestea încă nu am reuşit să înţeleg unde este limita dintre cele două noţiuni: „naţionalism” şi „naţionalism excesiv” şi cât de sesizabil este fiinţei umane acest hotar dintre promovarea drepturilor şi intereselor unei naţiuni şi politica de aţâţare a urii de rasă şi naţionalitate – ambele situaţii definesc naţionalismul.

Şi iată că m-am împotmolit şi nu ştiu de unde să o iau, cum să descurc iţele naţionalismului din mine… .

După evenimentele din aprilie 2009 un număr tot mai mare de concetăţeni de-ai mei şi nu numai au început să vorbească despre unirea României cu Basarabia: pe bloguri, pe forumuri, pe paginile web ale agenţiilor de ştiri, peste tot unde se putea, inclusiv pe garduri, pe malurile Dâmboviţei la propriu şi la figurat, în grădiniţe şi discoteci. Militanţi au apărut câtă frunză şi iarbă, căci la un moment dat am avut impresia că nu mai sesizez diferenţa dintre cele două maluri ale Prutului – atât de mult se amestecaseră vocile!

Melanjul devenise terifiant de unanim şi dezbinat în acelaşi timp! Acest lucru îmi plăcea şi mă speria în mod egal, deoarece nu puteam să-mi imaginez finalul, nu vedeam lumina de la capătul tunelului spre care ne îndreptam şi la care jinduiam atât de mult… . Peste tot vedeai cum se strigă UNIREA, dar nimeni nu o făcea. Şi nu vorbesc aici despre unirea administrativă, politică, economică, dar despre cea simplă, umană. Oamenilor le lipsea curajul să deschidă palmele, ca să-şi primească darul… . Încă le mai este frică să spună că-şi doresc ca libertatea să facă parte din viaţa lor. Şi ştiţi de ce? Pentru că libertatea asta este al naibii de dureroasă, pentru că te impune să gândeşti de sine stătător, pentru că nu mai are cine să te poarte de lesă ca pe un animal, pentru că nimeni nu mai are dreptul să-ţi spună că eşti o scursură de la marginea imperiului, ci o valoare, una cu faţă umană!

Capacitatea de a gândi şi a analiza am regăsit-o foarte târziu. Am observat că unii dintre cei care mă înconjurau şi cărora le respectam opiniile au început să utilizeze moartea din Piaţa Marii Adunări Naţionale în calitate de agregat, în baza căruia îşi construiau managementul cariei profesionale, iar alţii deja nu mai puteau face diferenţa dintre forumuri – pe unele încă mai scriau despre unire, iar pe altele cereau autonomie administrativ-teritorială. Contradicţia dintre lucrurile urlate era atât de mare, încât autorii acestora nu mai sesizau diferenţa dintre noţiuni. Conceptul de „unire” scădea drastic la bursa valorilor mele umane. Încetul cu încetul am început să-mi educ o repulsie faţă de anumite bloguri, forumuri, agenţii de ştiri de unde în aprilie îmi pompam oxigen şi viaţă în vene.

Începutul lunii decembrie 2009 din nou îmi aţâţase spiritul naţionalismului excesiv, dar numai atât cât să scriu un singur articol „De ce vă temeţi moldoveni… românii nu muşcă?” Mai mult nu avea cum, pentru că cei cărora mă adresam erau preocupaţi de cele lumeşti. Şi nu poţi să învinuieşti pe nimeni că se preocupă de alinarea foamei materiale, pentru că aşa suntem noi oamenii setaţi să ne organizăm priorităţile.

În momentul în care am refuzat să-mi exprim opinia cu privire la un anumit eveniment din Moldova, cel care aştepta răspunsul m-a întrebat: „Şi dacă nici tu nu mai crezi că şi la noi va fi bine ce aşteptări mai pot avea de la ceilalţi? Dacă tu nu crezi că mai putem face ceva, atunci la ce a servit toată osteneala din 2009?”

M-am oprit pentru câteva secunde. Am simţit cum mi se impune să gândesc pentru altcineva. Senzaţia mi-a zgândărit urât terminaţiile nervoase.

Destul de târziu am realizat că, de fapt, nu mi se cerea acest lucru, ci doar eram rugată să încep să cred din nou în principiile pe care le promovam zi de zi prin ceea ce făceam şi să fac o curăţenie în lista cu cei a căror opinie nu este deformată de interesele meschine pe care le ascund. Apatia mea devenise vizibilă şi pentru cei din jurul meu.

Acum nu mă mai interesează cine şi pe unde mai hămăie unirea, deşi o perioadă îmi provocau nişte ticuri verbale nedemne de mine. Acum privesc cine şi ce face concret în această direcţie şi încerc să nu-l deranjez. Acum ştiu că focusându-mi atenţia spre est, de fapt contribui la construirea viitorului meu vestic.

Ştiu că vreţi să-mi aflaţi părerea despre unire… . Ea va veni… . Dar nu acum şi nu cum mi-o doresc eu… . Şi spre binele nostru, sper să nu fie aşa cum ne-o dorim noi! Mai întâi trebuie să o merităm! Mai este dispus să dea cineva din coate, astfel încât visele să devină realitate?

• ROmanian News Online