Sunt întrebările ce mă frământă după ce s-a terminat show-ul. Eurovisionul din acest an mi s-a descoperit ca un concurs mai puţin geopolitic şi mai mult bazat pe plăcerea muzicală a oamenilor, pe dorinţa lor de a descoperi ceva nou, ceva care să-i facă să vibreze. Când am auzit-o pe nemţoaică, am fost sigur că ea are acel ceva.
Nemţoaica, o puştoaică, parcă neobişnuită cu luminile reflectoarelor, dar destul de şmecheră încât să poată marşa pe cartea inocenţei şi a tinereţei sale joviale, a fost din prima o maaare favorită. N-au contat relaţiile geopolitice, nici ţâţele armencei, nici picioarele româncei, nici maneaua grecului. Germania a fost în acest an descoperirea şi scânteia care i-a prins pe europeni.
Cântecul a fost frumuşel. La sigur, o să devină şlagăr. Totuşi, parcă au mai fost şlagăre… De ce a câştigat Lena, atunci? De pildă, pe mine m-a cucerit prin engleza ei cu un pronunţat accent german. Cum zicea ea? În loc de “can”, rostit oarecum “căn”, pur şi simplu ajungea în guriţa ei: “kan”. Deci, mi-a plăcut, ritmul a fost susţinut, motivul uşor de memorat.
Bun, dar, totuşi, de ce nouă ne-au dat românii 10 puncte? Nu înţeleg. Dacă facem geopolitică, păi geopolitică să fie, dragilor. V-am dat 12, vrem 12, nu? Dar ce vorbesc eu? Cu adevărat altceva mă frământă. Nu jocul de-a 12 puncte. Oare dacă până şi “fraţii noştri” ne-au donat 10 puncte, oare nu cumva, piesa noastră bună n-a fost chiar bună? Da, prestaţia reprezentanţilor noştri a fost una interesantă, însă nu se termină totul la prezenţa scenică şi voce, mai e nevoie şi de acea scânteie. Oare ce am învăţat pentru anul viitor? Pentru Eurovision 2011?