Azi, o frază dintr-un text al blogherului creştin m-a făcut să mă emoţionez. Autorul îşi exprimă regretul că unele femei din anumite religii sunt private de relaţia sexuală pe post de pedeapsă. Iată care e fraza: Este trist că în unele religii bărbaţii sunt încurajaţi să-şi bată soţiile sau să le pedepsească prin refuzul de a întreţine relaţii sexuale cu ele. Pastorul se referă aici la religia islamică.
Aşa pedeapsă mai înţeleg şi eu. Suficientă ca s-o cuminţească pe soţia neascultătoare. Boicotul în buduar e o soluţie extremă, dar se pare că eficientă totuşi.
Pe de altă parte, dacă e să fim serioşi, m-a surprins referinţa senină la o activitatea intens diabolizată de creştini. Din câte ştiam, chiar dacă era vorba de o relaţie legiuită, cu propriul partener(ă) cununat în sfânta biserică, simpla aluzie la activităţile de alcov era tabu, considerată indecentă de slujitorii Domnului. Amănuntele despre activitatea sexuală ţineau, şi probabil ţin în continuare, strict de domeniul spovedaniei, urmată de canoane sau alte sfaturi de îndreptare. Deci sexualitatea nu este nici pe departe o dimensiune a omului despre care biserica ar fi vorbit senin şi cu inocenţă, ci doar în termeni de păcat şi desfrâu, inclusiv când era vorba de o relaţie acceptată de sistem, adică în interiorul familiei.
Dar poate că între timp lucrurile s-au schimbat şi instinctul sexual a fost deculpabilizat, desatanizat, eliberat de povara păcatului (în cuplurile tradiţionale, bineînţeles). Dacă e aşa, atunci a avut loc o adevărată revoluţie, a cărui martor n-am fost. Care s-a produs discret şi fără zarvă. Aşa să fie oare?