Iniţial m-a indignat ştirea că o stradă din Chişinău, care pare să aibă o denumire românească mai veche, a fost redenumită cu numele preşedintelui polonez decedat într-o catastrofă aviatică, mai ales că sunt suficiente străzi cu nume sovietice ce nu ne reprezintă. E vorba de strada Sprâncenoaia. Totuşi, iritarea mi-a trecut repede. Pentru că ar fi absurd să pretinzi ataşament de la chişinăuieni pentru trecutul sau istoria oraşului lor din simplu motiv că nu o prea au. Se creează impresia că oraşul acesta seamănă perfect cu locuitorii lui: fără memorie, identitate sau nostalgii de genul ăsta. E o localitate urbană de duzină, fără identitate, unde oamenilor le pasă cel mai puţin de astfel de amănunte. Dar ar fi un lux nepermis pentru nişte fiinţe care trebuie să supravieţuiască mai întâi, înainte de a-şi pune probleme de ordin spiritual. Pe de altă parte, aşa-numita elită intelectuală şi artisitică care, de regulă, ar trebui să aibă cuvântul decisiv în astfel de cazuri, se lasă decorată cu plăcere de conducerea ţării şi n-ar îndrăzni niciodată să se împotrivească deciziei unor funcţionari de care, eventual, ar putea depinde venitul sau decoraţiile lor ulterioare.
Într-adevăr, poate că redenumirea unei străzi nici nu reprezintă o problemă autentică, propriu-zisă. Mai înţelegeam dacă era vorba de un oraş european bogat, cu tradiţii, cu o arhitectură specifică, originală şi individualizantă. Dar nu e cazul Chişinăului, un oraş ce se poate “lăuda” doar cu blocuri locative, care seamănă între ele ca două picături de apă, condamnat să rămână sovietic încă mult timp după dispariţia Imperiului.