Aseară (la restaurantul Passepartout), am ascultat poezie în lectura autorilor. Generaţia nouă, autori tineri: Aurelia Borzin, Claudiu Komartin, Alexandru Vakulovski, Elena Vlădăreanu. Afară ploua...
De fapt, nu înţeleg de ce unii îi înghesuie în „generaţii” şi „curente” pe poeţii mai tineri şi mai bătrâni, etichetându-i... pentru posteritate? Modernişti, postmodernişti, optzecişti, douămiişti...probabil este mai comod să găseşti astfel un autor într-o antologie universală, ştiu eu? Există, totuşi, o caracteristică specială a autorilor menţionaţi – chiar sunt tineri! şi îşi descriu trăirile existenţiale cu satisfacţia revoltată a oamenilor care cred că au parte de experienţe exclusive şi (iată!) din asta s-a născut gândul, poemul...
Aurelia Borzin insistă să şocheze, preferând cancerul altor perspective teribile, Claudiu Komartin veghează spaţiul dintre cele două lumi paralele, Alexandru Vakulovschi îşi caută identitatea în labirintul relaţional pe verticală, iar Elena Vlădăreanu radiografiază goliciunea unui dor departe de a se fi consumat.
Să spun asta despre cei patru poeţi înseamnă, de fapt, să nu spun nimic. Nici nu am pretenţia. Mi-am pus doar nişte „semne de carte” ca să-mi amintesc senzaţiile, emoţiile produse de acele lecturi. Pentru că voi reveni... în special la Elena şi Alexandru. Că doar va mai ploua în prima-vara-ne-vara asta!
P.S. Până una alta, însă (dincolo de propriile iluzii pierdute) aflu care au fost „Iluziile leteraturii române”. „Spărgătorul” de iluzii şi de mituri este criticul şi istoricul literar Eugen Negrici, care ne-a vizitat acum pentru prima dată (cu prilejul Zilelor Literaturii Române la Chişinău). Sper să-şi fi pus un „semn de carte” în ideea de a mai trece pe aici...
