Uăi, dragi moldoveni. Iaca, am făcut-o şi pe asta - am vizitat Clujul. S-a întâmplat recent şi pot să vă zic că am descoperit o altă lume. Este o altă Românie, un loc în care oamenii vorbesc ciudat şi comportamentul le este total diferit.
Aterizez. În cap îmi vuiesc o mie de clişee. Le reprezintă cel mai bine următorul banc:
“- Ioane, nooo, faaacem paaariu că traverseeez straaada în 10 minuuuteee?
- Ioi, nooo, tuuu Vasileee, că n’o-i fi tuuu rachetăăă, noooo…” Deci, aterizez. Ne întâlneşte un tip. Ardelean, cum altfel? Urmează să ne ducă la hotel. Surpriză, vorbeşte exact ca în bancuri: “Nooo, daaar pe care uşă aţi ieşiiiit?” Îi explicăm repede că pe alta decât cea la care aşteaptă el şi mergem spre maşină. Se duce să plătească taxa de parcare. Acolo - coadă. În cap mi se naşte un nou banc:
“- De ce e coadă la plătirea taxei de parcare?
- Pentru că la fiecare plată, calculatorul întreabă: Nooo, iooou ar şiuuuur?” Chicotesc în sinea mea, dar zâmbetul îmi fuge de pe faţă imediat ce ardeleanul nostru bagă în viteză. 70 km pe oră la cotitură, depăşiri la milimetru, forţarea culorii roşii a semaforului: n-am văzut nici la cei mai grăbiţi bucureşteni. Vorba lentă nu se potriveşte cu condusul de formula 1. Găsesc o explicaţie. Vrea să se răzbune pe secolele de miştouri la care au fost supuşi toţi cei din neamul lui. Vă arăt eu vouă, bucureşteni îngâmfaţi. Luaţi de aici viteză. Aveţi pampers?
Uăi, dragi moldoveni, e ciudat, dar pentru ei, clujenii, eu eram bucureştean. Ciudat rău. Numai închipuiţi-vă! Toţi vorbesc acolo cu “nooo”, “iooo”, iar eu, logic, nu. În discuţie băgam doar accentul dâmboviţean. Auzindu-mă, localnicii, de altfel nişte oameni absolut adorabili cu mici excepţii, mă întrebau de unde sunt? Voi ce le-aţi fi zis? Am încercat să le spun în primă fază că sunt din Republica Moldova, dar făceau faţa de “nu se poate”! Aşa că băgam la înaintare din oficiu: “din Bucureşti”. “No, bine”, îmi spuneau ei şi dădeau înţelegători din cap. Uite-aşa am ajuns eu, un basarabean de prin nord, locuitor al Chişinăului în ultimii 5 ani de trai în Moldova, să fiu bucureştean… la Cluj.
Oricum, aş fi jurat că sunt în altă ţară decât România. Criteriul de delimitare - limba. Am intrat într-o alimentară de cartier. O salut pe tanti şi îi spun ce vreau să cumpăr. Mă priveşte ciudat şi lung. Zic, iarăşi i s-o fi părut ciudat accentul meu. Într-un sfârşit mi se răspunde, sunt servit. Intră un nene după mine: “Şigiloş moghiroş nebiloş djinivaş”. N-am înţeles o boabă. Vorbeau ungureşte. Aha, mi-e clar acum de ce mă privea ciudat tanti - accesa dexonline. Tot straniu m-a privit chelneriţa căreia i-am spus să mă servească un pic mai repede: “Sunt flămând, doamnă”. “Ce sunteţi?”, mă întrebă încurcată femeiuşca cu ochii verzi şi de o frumuseţe răpitoare. “Mi-e foame, vreau să mânânc”, găsesc repede sinonimele. N-am ce să comentez, a fost repede. S-au agitat şi ne-au dat să mâncăm, doar eram “flămânzi”, bine că nu eram “flamanzi”.
Uăi, dragi moldoveni. Ce să vă mai zic? M-a impresionat că la taxi se dă rest. Am lăsat un leu bacşiş, de a rămas şoferul cu banul în mână şi cu maxilarul atârnând. Cât de excepţiile despre care vorbeam. Toate s-au materializat într-un nenorocit de chelner, căruia i-am spus că doar accentul îi e de clujean, în rest, bucureştean get-beget. Noi i-am cerut o salată, el s-a jurat că nu i-am comandat-o. Noi i-am cerut nota de plată cu ştampilă, el ne-a refuzat - cică nu e şeful şi nu poate să ne ajute. În rest, oameni cumsecade. Atât de cumsecade, încât, la aeroport nu m-au muştruluit că aveam becuri în geantă - lucru interzis prin lege. Dimpotrivă, mi-au oferit şi soluţia: să le duc în bagajul din cală, ei mă ajută… Foarte drăguţi. Mai ales că, cu două zile înainte, la Bucureşti am fost pus să arunc tubul cu spuma de ras fiind însoţit de privirea: uite-l şi pe prostul care nu ştie regulile.
Şi, trebuie să v-o zic şi pe asta. Cobor din avion, iau bagajul, merg să-mi cumpăr bilet pentru autobuzul de pe ruta Otopeni-Bucureşti. Tanti vânzătoarea îmi trânteşte uşa în faţă: i s-a terminat programul şi nici nu are chef să vorbească cu mine. Am lăsat dracului vorba blândă, politeţea şi am făcut scandal: o fi terminat ea orele de muncă, dar i s-a terminat şi bunul simţ? Nu mai putem să vorbim frumos unul cu altul în afara orelor de muncă? Rezultatul - mi-a dat într-un final bilet. Eh, regula de aur al Bucureştiului, dacă nu vrei să fii călcat în picioare, fii mai băţos.