Am vizionat câteva filme prezentate în cadrul festivalului “Cronograf”, care m-au făcut să-mi pun a câta oară aceleaşi întrebări, deocamdată fără răspuns, legate de dictatură, de comunism şi crimele sale oribile, de vieţi zdrobite, suferinţă imensă pe care a provocat-o. În unele ţări ca Albania sau Turkmenistan dictatura a luat înfăţişări atât de absurde, de groteşti încât am impresia uneori că opera lui E. Ionesco nu mai pare chiar atât de bizară aşa cum înclinam până nu demult să cred.

Totuşi, la nivel european, crimele comunismului n-au fost condamnate, cel puţin deocamdată. Dimpotrivă, mulţi artişti, intelectuali occidentali de stânga vedeau idealizat realităţile din lagărul socialist, dezinformându-şi  implicit publicul, în timp ce dictatorii construiau socialismul înfloritor, adică îşi transformau ţările în lagăre de concentrare, iar pe supuşiii lor – în deţinuţi. Şi le spălau atât de tare creierele, îi dezumanizau în măsura în care cu greu mai puteau fi consideraţi fiinţe umane.

În unele ţări, procesul nu s-a încheiat, dictatura rămâne în continuare la fel de feroce. O demonstrează excelent câţiva realizatori din Finlanda, cu filmul lor “Umbra sfintei cărţi”, care au investigat modul în care companii renumite din Occident au contribuit la menţinerea  şi consolidarea unui regim dictatoraial ubuesc într-o fostă republică sovietică, Turkmenistan. Din aceeaşi familie cu Ceaşescu, Enver Hodja şi alţi dictatori siniştri, Saparmurat Niyazov a reuşit să-i depăşească pe alocuri datorită zăcămintelor bogate de gaze naturale de pe teritoriul unei ţări care-i aparţinea doar lui şi unei populaţii predispuse la dictatură din cele mai vechi timpuri. O ţară extrem de bogată în resurse naturale, în care populaţia trăieşte la limita sărăciei, 60 la sută dintre persoanele apte de muncă fiind şomeri.

Ca orice dictator care se respectă, Niyazov nu-şi putea permite să nu “comită” excentricităţi pe măsura dictaturii instaurate şi a grandomaniei care îl caracteriza. Astfel, şi-a tras o moschee de 100 mln. de dolari, cu cupole aurite, în care puteau să participe la rugăciuni 10 mii de persoane simultan, dar care era vizitată doar de câţiva credincioşi. Poate şi din simplu motiv că a fost construită într-o localitate rurală, localitatea de baştină a dictatorului. Deşi capitala Turkmenistanului a fost construită în pustiu şi se consideră că apa acolo e mai scumpă decât petrolul, în Aşgabat, totuşi, la fiecare pas ţâşnesc fântâni arteziene.

Însă ţăcăneala dictatorului, încurajată de companiile străine, s-a manifestat cel mai pregnant în proiectul “Ruhnama”. Niyazov îşi dorea să fie al 13-lea profet, lider spiritual nu doar pentru musulmani, ci pentru toate confesiunile. În acest scop, a scris o carte absurdă, comică, grotescă pe care a echivalat-o Koranului. Cartea de înţelepciune a naţiunii conţinea un amestec de coduri morale, naraţiuni pretins istorice, nedocumentate în realitate de nicio sursă. Ruhnama a devenit obiect obligatoriu de studiu în şcoli şi se preda inclusiv la lecţiile de matematică. Se preconiza chiar şi înfiinţarea unei universităţi Ruhnama, a fost înălţat un monument al cărţii Ruhnama. La iniţiativa lui Chialik, unul din adulatorii principali al noii divinităţi, conducătorul unei companii turceşti, septembrie a fost redenumit Ruhnama (zilele săptămânii şi lunile anului au fost şi ele “rebotezate”).  Chialik a devenit protejatul lui Niyazov, deţinând şi funcţia de ministru în guvern deşi nici măcar nu era cetăţean turkmen. El a prins momentul, realizând că din grandomania dictatorului poate extrage profituri uriaşe. Practic, toate afacerile din Turkmenistan nu puteau fi iniţiate fără acordul lui. Şi după ce obţinea contracte profitabile, compania traducea obligatoriu în limba ţării de provenienţă cartea sfântă a dictatorului local, elogiindu-l la televiziunea naţională a Turkmenistanului. Poporul era minţit cu televizorul că toată planeta îl venerează pe zeul Niyazov, că-i citeşte opera nepieritoare (apropo, românii de peste Prut îşi amintesc poate cu această ocazie de nesfârşitele reportaje de la TVR1 despre operele nepieritoare ale tovarăşei Elena Ceauşescu, doctor în chimie, expuse în librăriile din Occident), în timp ce disidenţii au fost eliminaţi violent. Mulţi au rămas în viaţă doar pentru că s-au refugiat în Rusia, unii din ei fiind însă şi acolo vânaţi de regimul dictatorului semizeu.

Realizatorii filmului au reuşit să surprindă subtil complicitatea companiilor străine cu regimul dictatorial turkmen, interesate doar de profit, indiferent de modalităţile prin care acesta era obţinut. Morala a fost ultimul lucru care le interesa, deşi în realitate pretind contrariul, de regulă. Deşi editau şi făceau publicitate unei cărţi absurde doar pentru a obţine dreptul de a activa în Turkmenia, totuşi, reprezentanţii companiilor au refuzat categoric orice discuţie pe marginea subiectului, orice interviu. Pentru că era evident că afacerile lor contribuie la menţinerea unui regim dezumanizant.

După moartea dictatorului, disidenţii turkmeni din diasporă au început să spere că lucrurile se vor schimba. Dar speranţele le-au fost repede năruite. Noul preşedinte îi seamănă în toate lui Niyazov, chiar şi la înfăţişare. Parcă ar fi fost sosia lui. Simbolul central al vechii dictaturi, Ruhnama, nu a fost demitizat. Dimpotrivă, la investirea sa în funcţie, noul preşedinte a jurat cu o mână pe Koran, şi cu alta pe Ruhnama. Singura schimbare ar fi că proaspătul dictator a introdus în cartea “sfântă” citate de-ale sale, înlocuindu-le pe cele mai vechi, ale predecesorului său, preşedintele-zeu Saparmurat Niyazov.