Mi-a placut mult poziţia şi argumentarea Grupului de iniţiativă pentru promovarea statului secular, expuse ieri în cadrul unei conferinţe de presă, dar şi la talk show-urile de la Publika TV. Este un început excelent. Pe de altă parte însă, am impresia că dezbaterile pe marginea problemei religiei în şcoli are loc mai ales în zona moralităţii, drepturilor fundamentale ale omului, rolului şcolii şi a profesorilor, şi mai puţin în zona pragmatică a acestei iniţiative. Există, după părerea mea, câteva momente cheie care ar putea să preocupe societatea civilă, pe lângă aspectul ce ţine de drepturile omului şi de principiul separării bisericii de stat (foarte important, nu neg!!).

Personal, am impresia că pentru publicul larg drepturile omului sunt un concept destul de abstract, prin contrast cu noţiunea de majoritatea ortodoxă, care, în opinia multora, îi îndreptăţeşte să ceară introducerea acestui obiect în şcoală. Nimeni nu ştie exact dacă această majoritate ortodoxă este un mit, sau o realitate, pentru că argumentul se bazează pe datele recensământului şi putem presupune că cifra îi include şi pe practicanţii activi ai religiei, şi pe agnosticii merg la biserică odată pe an, ca să sfinţească şi ei cozonacul de Paşti, şi pe ateiii care se cunună pentru a nu-şi şoca rudele. Asta a fost primul aspect.

Al doilea moment care s-ar cere clarificat este încrederea populaţiei în biserica (în care anume?) pe care o arată an de an Barometrul Opiniei Publice. Bănuiesc, această încredere este argumentul care stă la baza deciziilor politice, şi cu atât mai important este să se “descifreze” acest indicator. Ipoteza mea este că această încredere se datorează în mare parte lipsei de transparenţă a bisericii şi lipsa unui scrutin al presei vizavi de activităţile şi liderii ei. De regulă, sfinţii părinţi sunt intervievaţi mai ales în ajunul importantelor sărbători religioase, şi dacă jurnaliştii s-au învăţat demult să atace politicienii, ei sunt încă timizi până la ridicol în faţa preoţilor, ajungând să-şi facă cruce la conferinţele lor de presă. Preoţii sunt cruţaţi şi atunci când o iau razna în public şi întreprind acţiuni radicale, ajungându-se la huliganism (cum a fost cu menora evreiasca sau cu parada homosexualilor din 2008).

Nu se vorbeşte nici despre adulterul bisericii, care a supravieţuit represiunilor datorită colaboraţionismului cu puterea şi mai ales cu KGB-ul. Este o temă mult prea incomodă, pe care preoţimea o evită, argumentând că preoţii care au colaborat cu securitatea au decedat deja, şi chipurile, de ce să răscolim trecutul? Poziţia lor este de înţeles. Nu ştiu dacă există studii în Europa Occidentală despre încrederea populaţiei în biserica catolică, dar bănuiesc că dezvăluirea informaţiilor despre cazurile de pedofilie tolerate de Vatican de-a lungul anilor a avut un impact negativ asupra imaginii ei, chiar dacă şi acei preoţi pedofili au decedat deja. Încrederea este un indicator, care trebuie raportat la gradul de transparenţă al instituţiei. Acolo unde nu există informaţie, indicatorul respectiv este produsul unei iluzii, a unui vis, care îşi are rădăcinile în naivitatea şi credulitatea oamenilor.

Al treilea moment important este costul proiectului “religia în şcoală”. Nu am văzut deocamdată nici un fel de estimări, măcar şi aproximative, deşi poate că nu am căutat eu bine. Am văzut însă recent, o declaraţie a primarului capitalei referitor la 20 de şcoli din suburbii care mai au încă veceuri cu gaură. Pe mine, ca plătitor de taxe, m-ar interesa cât ne costă religia în şcoală, aşa opţională cum este ea, şi cam cât ne-ar costa dotarea tuturor şcolilor cu sisteme moderne de canalizare. Ca cetăţean, cred că n-ar fi deloc rău să mi se consulte şi părerea asura priorităţilor, dar asta chiar ar fi o minune la care vreau doar să visez.

În general, este interesantă această problemă a priorităţilor. Nu ştiu dacă atunci când discută despre religie în şcoli, oamenii gândesc în termeni de “value for money”. Pentru mine şi acea valoare pe care se pune accentul este destul de îndoielnică (sunt de acord cu acest blogger care scrie anume despre asta), dar fie, să admitem pentru o clipă că ar ieşi ceva bun. Asta nu mă împiedică oricum să mă întreb care este preţul pe care îl plătim, ce alte opţiuni mai există, şi îmi pun aceeaşi întrebare pe care mi-o pun în orice alte circumstanţe: se merită oare? Ca să aduc un exemplu, Crimeea este o destinaţie turistică foarte plăcută, dar spre deosebire de Turcia, oferă servicii extrem de proaste. Preţurile fiind comparabile, de ce aş alege Crimeea?

Aflu recent că în România s-au tăiat din salarii şi din pensii, şi mă întreb dacă cei 10 sau 15 mii care au ieşit pe 8 mai în piaţă şi-ar mai dori religie în şcoli dacă ar înţelege că proiectul implică nişte costuri, despre care deocamdată nu se vorbeşte. Mă întreb dacă şi învăţătorii care se plâng mereu de salarii mici, ar alege o eventuală majorare, sau un preot în şcoală, dacă ar avea posibilitatea.

Apropo, Romania repartizeaza bani bugetari in modul urmator: 54,5 milioane lei către 1.334 de unităţi de cult şi 31,3 milione lei pentru 348 de unităţi de învăţământ.