Cu câteva ore în urmă am sosit de pe tărâm basarabean, republican moldovenesc ori, pur şi simplu, moldovenesc. Este clar de ce nu am scris o iotă în ultimele zile pe blog. M-am întors, în schimb, cu o droaie de impresii şi informaţii pe care o să le împărtăşesc cu multă plăcere pe bloguleţ. Pentru încălzire o să vă povestesc despre o situaţie pe care am trăit-o şi care m-a pus pe gânduri. Nu mult, oleacă, dacă e să mă exprim în dragul meu limbaj de peste Prut.

 

Plecarea. Bucureşti. Ora 10 seara. Eu, ea, după muncă, obosiţi, chinuiţi. Stăm în autocar. Trebuie musai să fim în Chişinău a doua zi. Ora 10.10, autocarul se urneşte din gara Filaret. 10 minute de întârziere. Urnit este chiar bine spus. Căci oprim în piaţa Obor şi stăm. Şi stăm. Şi stăm. Şi stăm. Bun, dar de ce? Peste o jumătate de oră unul dintre şoferi binevoieşte să ne spună.

 

- Oameni buni, dacă întârziaţi vreodată, dacă sunteţi cumva în aeroport, daţi un telefon şoferului care vă aşteaptă. Asta ca să nu aşteptăm atâta, ne-a spus şoferul mai în vârstă. Apoi a continuat cu dojana la adresa noastră, cei din autocar, şoferii vor să vă ajute pe voi, călătorii, dar dacă nu-i sunaţi, nu le spuneţi unde sunteţi, ce faceţi, n-au cum. M-aţi înţeles?

 

Deci, noi stăteam în autocar, aşteptam pe cineva şi… tot noi eram vinovaţi. Logica asta de fier m-a lovit ca pumnul lui Klitchko. N-am zis nimic.

 

- Păi, aşteptăm pe cine? Pe cineva care vine de la aeroport, a reacţionat o doamnă sau domnişoară? Dar eu trebuie să ajung mâine la examen. Vreau să ajung acasă şi să mă odihnesc înainte de examen.

- Dar ce-aţi spune dacă dvs aţi fi în aeroport şi ar trebui să dormiţi pe străzi pentru că nu aţi ajuns la autocar, i-a taiat-o scurt un tip din autocar?

- N-ar fi prea bine, trebuie s-o aşteptăm, l-a ajutat pe respectivul, o femeie.

- Da, dar ce vină am eu? Am examen mâine, nu se lasă doamna sau domnişoara.

- De parcă are examen la 6 dimineaţa, spuse tipul, adresându-se autocarului, dar ţintind reacţia femeii.

 

Am tăcut. Nu aveam chef să intru în discuţii sterile. În plus, cu cât ajungeam mai târziu la Chişinău, cu atât mai bine. Ora 11. Noi aşteptăm. Ora 11 şi vreo 10 minute, încă aşteptăm. Ora 11.30. În sfârşit apare omul pe care îl aşteaptă de o oră şi jumătate un autocar de moldoveni. O tipă, la vreo 30 de ani. Cizme cu toc cui, fusta mini. Părul tapat. Machiaj strident. Geacă roşie. Am rămas interzis. Pe ea am aşteptat-o? N-a zis nici barem: bă, proştilor, merci, că m-aţi aşteptat. N-a zis nimic. Şi-a aşezat minifusta pe un scaun din faţă şi am plecat. În sfârşit.

 

Dacă era un autocar de ruşi, probabil că o aşteptau, dar o dădeau jos pentru un asemenea comportament. Dacă era un autocar cu germani, probabil tipa nu întârzia, ci venea fix la 10, iar autocarul pleca la 10, zero minute, zero secunde, zero milisecunde. Dacă erau scoţieni, probabil nu aşteptau pe nimeni, plecau fără să le pese de tipa care urma să doarmă în Bucureşti. Dacă erau italieni, probabil plecau dupa tipă la aeroport, se întâlneau la jumătate de cale şi se certau tot drumul. Bine, dar era un autocar de moldoveni, care s-au înţepat un pic între ei, după care au aşteptat ca nişte copii bine educaţi. Nici nu am ştiut că noi, moldovenii, putem fi atât de solidari. N-am ştiut că moldovenii au oase în limbă. Cu “mulţumesc-ul” cum rămâne?